A DOUA ZI DE MARS

Ma stresa putin ideea dormitului in cort pentru ca experienta anterioara s-a lasat cu un teribil atac de panica. Din fericire cortul a fost suficient de inalt, iar oboseala atat de mare ca am adormit aproape instantaneu.

Spre dimineata a inceput sa ploua marunt. Ne-am trezit la 6.00, am impachetat, am mancat repede si am pornit la drum pe ritmuri scotiene. Din fericire ploaia s-a oprit in scurt timp.

Baietii de la trafic au dansat pentru noi la iesirea din campus. Ne promiteau soare la primul popas si chiar am avut.

Din punct de vedere fizic toata lumea se resimtea dupa ziua precedenta. Multi mergeau cu genunchii prinsi in fese elastice, sau schiopatau de la bataturi. Punctele sanitare erau destul de solicitate.
Cristina s-a dus la prima oprire sa ceara ajutor medical. O usturau atat de tare calcaiele ca nu s-a mai putut incalta in adidasi si a continuat marsul in slapi.
Soarele a inceput sa arda. Cu fiecare kilometru era tot mai greu. O parte de traseu a fost in panta si fiecare pas parea o mare victorie. Oamenii ne intampinau multumindu-ne si ne mai dadeau un impuls. Ultimii 10 km au fost atroce.

 

Pe mine ma durea coloana, Cristina a renuntat si la slapi mergand toata distanta ramasa numai in ciorapi, Ioana si Alexandra nu ziceau nimic insa stiu ca nu le-a fost nici lor simplu.
M-as fi asezat pe bordura, dar daca te vedeau prea daramat te luau cu masina si n-as fi vrut sa se termine asa. Pe urma ma gandeam la slogan “Sa ai cancer e greu. Sa mergi nu e“. Desi era foarte greu mersul, imi ziceam ca trebuie sa pot.

Cand am ajuns in parcul stadionului am fost intampinate cu atata caldura si cu atata bucurie ca n-am mai putut sa-mi stapanesc lacrimile. Toata durerea s-a dizolvat. Am simtit ca ce-am facut are sens: calatoria noastra, efortul, ranile, oboseala.

A urmat intrarea oficiala, trecerea liniei de sosire. Ne-am tinut de maini ridicandu-le in semn de victorie, am strabatut un coridor lung marginit de oameni care ne intindeau palmele, ne felicitau, se bucurau ca reusisem. N-am trait niciodata asa ceva. Plang si acum cand scriu pentru ca a fost un moment foarte puternic. Repet, n-am mai trait niciodata asa ceva.

Am dus la capat un drum dificil si am mers bine, am aflat cum e sa fii solidar, am aflat cat pot ajuta recunostinta si incurajarile cand ti-e greu, am convingerea ca daca vor oamenii pot face lucruri extraordinare, stiu ca avem un potential urias si mai stiu ca durerea se invinge numai trecand prin ea.

Asta e de-acum poveste, povestea mea, si ea s-a nascut din povestea Alexandrei. A fost gand, care a devenit cuvant, care a devenit fapta. Va multumesc inca odata ca ati fost parte din ea si sper sa nasca la randul ei alte povesti. Sa porneasca alte ganduri, care sa se transforme in cuvinte si apoi in fapte. ALE VOASTRE!