N-am mai scris de mult ca sa povestesc lucruri. Ceva imi spunea ca si asta e o forma de divertisment, mai bine sa il las pe fiecare sa stea cu el, sa se intalneasca, sa se cunoasca in loc sa citeasca pe-aici. Uneori e necesara o curatare de cuvinte.
Azi scriu pentru ca se inchide un ciclu, se incheie o calatorie de aproape trei ani, o calatorie cu trenul, mereu intre doua destinatii. E luna plina. Alt semn de final. Probabil cu trenul asta am sa mai merg o vreme, intre aceleasi doua statii, dar va fi diferit.
Timp de trei ani am citit, doar in tren, Un curs de miracole. Anul trecut mi s-a parut ca l-am terminat, dar inca imi lipseau niste capitole. Le-am facut rost si mi-am continuat voiajul, mult dincolo de corpul asezat cuminte pe bancheta, dincolo de ochii cu care am vazut marea, dincolo de oboseala sau nelinisti, dincolo de toate si totusi atat de in-orice-lucru.
Cursul m-a facut sa simt multa bucurie, si mult ajutor, de fapt am senzatia ca prin randurile lui mi-a vorbit un prieten foarte bun. In timp, asa cum se intampla cu tot ce cunosti, cartea a comunicat cu mine intr-un fel foarte personal. Foloseste un limbaj crestin, ceea ce i-a facut pe unii sa ma intrebe de-a dreptul daca am intrat intr-o secta. Eu cred ca am intrat intr-o nemaipomenita aventura. Simt adevarul indiferent de forma prin care ajunge la mine, asa cum detectez cu usurinta tinicheaua chiar daca straluceste.
Azi am ajuns la final.M-a luat pe nepregatite. Complet pe nepregatite. Cum e in format digital si nu urmaresc numarul paginii sau procentul de citit/necitit, pur si simplu am dat inca o virtuala foaie, iar masinaria m-a aruncat direct la inceputul cartii. Am crezut ca e o eroare. S-au mai intamplat. O iau pe bajbaite sa vad cam pe unde am ramas. Rasfoiesc, recitesc pasaje, continui sa caut. Recunosc fraze, recunosc stari, e aproape, caldut, frige, uraaaa!!! Ce sa vezi. E chiar ultima pagina. Cum de nu mi-am dat seama? Persoana prin care cartea a fost transmisa timp de 7 ani, a intrebat cum stie ca a ajuns la final. Cand ai sa auzi cuvantul Amin, i s-a raspuns.
M-am trezit cu lacrimi in ochi. Citesc Amin si mi se pare ca tocmai am absolvit o scoala mai grea si mai frumoasa decat toate cele prin care am trecut. Sutele de pagini m-au invatat sa ma recunosc.
Iata!
Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu.
Fiica Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiica Lui.
Libera de suferinta, cu chestiunea asta de identitate luminata, raman Eu creatoarea. Sfarsitul Cursului e un nou inceput. Prietenul dintre randuri a stat dintotdeauna in inima mea, numai ca eu nu stiam, nu-l puteam auzi cursiv. Mi se parea ca vine si pleaca, adica mai mult pleaca. Azi, pe luna plina ingrop nestiutoarea si merg mai departe in cea mai buna companie posibila. Integrez drepturile divine de care m-am lipsit din necunoastere-bogatia, bucuria, pacea. Stiu cine sunt, dar ca sa simt cine sunt e necesara repetitia. Rotocoalele de lut au capatat o functie noua. Au devenit…hai sa nu le zic matanii, dar un fel de numaratori.
Cum in ultima vreme, cu sotul, repetam diverse lucruri, sa ne intre bine in cap, si ne cam incurcam in degete m-am pus pe trebaluit niste margici mici, 21 pe sirag (asta e numarul magic de repetari pe la care mintea constienta se plictiseste sa te mai contrazica atunci cand vii cu o idee din afara zonei ei de confort si o lasa sa scape in subconstientul de unde totul ni se trage). Numaratoarea mea e mai decorata. Acum ma incanta stilul harsait, deci le-am pictat ca sa am ce lua de pe ele, sa ma duca cu gandul la fresce antice, la varuieli spalate descoperind comori pe dedesubt, la stramosi. Regele le-a vrut natur sa le invecheasca el de-atata numarat.
Acum inchei. Ma duc sa numar 21 de margici si sa spun de 21 de ori
Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu.
Fiica Lui nu poate suferi.
Iar eu sunt Fiica Lui.
AMIN!
lola dream factory 