Lisboa

Se incheie, in fiecare zi cate putin. As vrea sa nu se sfarseasca niciodata, sau macar sa se termine brusc pentru ca doare.

Lisboa…

Faci tot ce poti sa ma tii aici, sub puterea vrajii tale, dar inima mea stie, stie tot dintotdeauna, si asa cum a stiut sa te gaseasca, asa stie ca e timpul sa te lase cu bine.

Nu exista despartiri, nici uitare, nici moarte. Timpurile se suprapun pana se fac un punct unde suntem eterni.

Sa nu credeti ca vorbesc cu un oras, cu niste cladiri, sau niste strazi. Orasele, ca si oamenii sunt suflete, numai ca un pic mai mari. Se vad asa doar daca inchidem ochii si respiram adanc.

Asta e Lisabona careia ma marturisesc. Nu pot pleca fara sa-i spun, fara sa ma dezleg, pentru ca n-am sa-mi pot gasi linistea. Cercurile trebuie inchise si tot ce-i al lor sa ramana acolo, inauntru, in pace.

Tu esti locul incoronarii mele ca Regina a propriei inimi, m-ai hranit cu albastru si mi-ai dat sa beau apa Vietii, m-ai luat in brate iubindu-ma pana la lacrimi. Imi ziceai ca sunt ploi si ca asa e iarna…M-ai crescut sa pot merge mai departe in glorie,in lumina, spre casa.

Soaptele astea de ramai, ramai, vin din durerea ta de mama care si-a fluturat batista de mult prea multe ori, dar amandoua stim ca altfel nu se poate si avem credinta, pentru ca e inca un lucru pe care m-ai ajutat sa-l gasesc in mine. Binecuvantate sa fim!