Am febra. Febra modifica perceptia. Am racit. Raceala ma tine in pat ca sa ma cunosc mai bine. Gesturile sunt la relanti, vorbele sunt infundate, parca ma protejeaza un balon invizibil. Stau cu mainile pe inima, intre o inexplicabila incredere si o inexplicabila tristete. Sunt iar fetita. Tata apare repede, ingrijorat, ma duce la policlinica. Simt aerul cu miros de medicamente, stetoscopul rece pe spinare, gustul de vitamina C, dar cel mai tare imi amintesc mirosul vestonului tatei, pentru ca asteptand sa intram la doctor imi tin capul pe pieptul lui sperand ca usa alba nu se va mai deschide niciodata, iar noi vom ramane asa… impreuna. Si atunci aveam febra, si atunci lumea se misca lent, iar cuvintele pareau ca nu pot sa-mi faca timpanul sa vibreze, sa puna in miscare, apoi, ciocanelul, nicovala, scarita(cele trei osisoare din ureche despre care invatam la scoala).
Sa stiti ca n-o sa crestem niciodata daca nu eliberam copiii din noi. Nu degeaba zicea Iisus “lasati copiii sa vina la mine”. Despre copiii interiori vorbea, despre cei pe care ii tinem inchisi fara sa stim c-o facem, despre fetitele si baieteii raniti ce suntem in strafunduri.
Vad cine plange de mama focului AZI, cine vrea la doctor si la pieptul lui tata, doar, doar o sa retraiasca acel moment in care e numai al ei, acel moment pe care l-a etichetat IUBIRE. Ohh, n-am mai mult de 6-7 ani. Emotional n-am crescut deloc. L-am proiectat pe tata in Claudio, si da, el actioneaza conform scenariului. Afland ca m-am imbolnavit, brusc ma cauta, e ingrijorat, intreaba cu ma simt, iar eu sunt gata sa ii dau detalii. Raceala mea e doar un strigat prin care vreau sa fiu bagata in seama, vreau dovezi ca sunt iubita.
Am spus ca ma vad. Asta e darul pe care l-am primit intre timp. OBSERVATIA! Doar vazand pot alege sa termin cu piesa, sa eliberez personajele, sa las fetita sa se duca la Iisus.
Stau in pat si plang. In inima mea e o durere asa de mare, o lipsa asa de mare, o nevoie asa de mare…Imi tin palmele pe piept. As vrea sa-mi pot trece cu ele prin piele, prin coaste pana la bucata de carne pulsanda, s-o simt, s-o simt cu adevarat si s-o rog sa-mi spuna DE CE, de ce nu pot fi fericita. Dintr-o data se revarsa in mine un… te iubesc. Imaginati-va ca vorba asta s-ar materializa intr-un fluid si v-ar inunda, iar voi ati constientiza cum fiecare milimetru din corp e cuprins, inmuiat, spalat. Inima mi-a raspuns : esti iubita!
Suna telefonul. E Claudio care zice sa mergem la spital. Nu pot decat sa plang. Fetita vrea sa mearga, eu, observatorul, stiu ca n-are rost. Plang pana cand aud tonul de ocupat, plang si dupa. Stiu ca plansul nu ma ajuta deloc sa respir mai bine in conditiile in care abia trag aer in piept, dar nu pot face altceva decat sa spal cu lacrimi copilul nefericit care crede ca sa mearga le spital e iubire.
Iau din raft Jurnalul Oanei Pellea. Imi vine in minte mesajul pe care mi l-a lasat in Lisabona si zambesc larg dupa atata plans. E bine in pat, cuibarita sub plapuma, citind gandurile ei, care parca sunt gandurile mele.
Suna cineva la usa. Marcio ma anunta de jos ca a venit Claudio. Nu ma asteptam.
Claudio e in mansarda, cu ochi luminosi, pe canapeaua mea. Sunt bucuroasa. Imi vad bucuria din afara. E a mea sau a fetitei? Nu stiu. Aflu abia cand pleaca. Inchid usa in urma lui. Golul, parerea de rau, uratul nu m-au napadit. Tot ce simt e te iubesc-ul din mine.
lola dream factory 
Draga mea… Imi pare atat de rau. Si de bine intr-un fel… Boala e modul putin mai pervers, dar mai eficient, de a ne smeri si a ne preda niste lectii. Tu esti deja vindecata: nu doar ai gasit raspunsul, te iubesc-ul, dar l-ai si interiorizat, traiesti in acord, in armonie cu el. Si ni-l aduci, aici, si noua in dar. Eu nu SIMT, desi cunosc raspunsul. Cum fac sa scap de catranirea asta pe mine si pe lume? Care, iata, in zece zile a luat chipul bolii si m-a doborat.
Iti impartasesc un lucru care pentru mine a fost o revelatie. Informatia, suferinta, catranirea sunt in celulele corpului, in memoria lor, nu in minte cum credeam. Desi celulele mor si se nasc altele, desi avem din timp in timp un corp complet nou informatia ramane pentru ca nu stim cum s-o stergem. Unealta cu care putem face curatenie e gandul.
Deci cu ajutorul gandurilor scapam.
Stiu ca suntem complet noi, cel putin din punct de vedere celular, la fiecare 11 luni. Din pacate sufletul nu se regenereaza; poti sa te amagesti ca da, atunci cand o iei de la capat, indiferent in ce privinta. Insa, odata sfasiat, nu se mai poate coase la loc sa nu se cunoasca ruptura. Iar daca sufletul moare incet, gandul il urmeaza indata…
Esti binecuvantata ca te poti intoarce la starea de copil.
Ai mare, mare grija cu ce gandesti si cu ce spui ca aia ti-e realitatea
Of ce te iubesc! adanc, de acolo dinauntru, din mine! iesi de unde esti si straluceste, rogu-te 🙂
Pai stralucesc 🙂
Sanatate iti doresc si iti multumesc mult pentru mesajele tale pline de caldura si intelepciune, ca iesi mereu din zona de confort prin relatarile tale atat de personale- ajunge intotddeauna la mine, ajunge si ajuta. Te imbratisez.
Eu iti multumesc draga mea. Te imbratisez
Te iubesc.
Pur si simplu.
Multumesc. Te imbratisez si eu cu toata dragostea
Of, cata nevoie avem sa fim iubite si sa ni se reconfirme si arate asta, cat de des. Tata mi-a spus asta o data, ca am aceeasi nevoie ca si el de afirmarea dragostei celorlalti. Tocmai ii povesteam emotionata despre afectiunea redovedita a unei prietene de departe. Cine stie ce-o fi fost si in sufletul lui, nu l-am cunoscut suficient, nu voia sa se arate. Dar e minunat ca recunoastem ca de asta avem nevoie, nu de bani, putere, recunoastere sociala. Te imbratisez cu drag, cand te-am vazut ultima oara parca am vazut Lumina.