PRIMA ZI DE MARS

Intotdeauna mi-e greu sa scriu despre experientele puternice. Le traiesc in tacere pentru ca vorbele mi se par mereu prea palide fata de ceea ce simt. Chiar daca asa stau lucrurile voi scrie despre mars desi as tacea mai degraba. Cronologia nu e semnificativa. Incerc s-o pastrez pentru ca povestea sa aiba un fir. Vineri mi-am petrecut ziua desenand. Nu mai anticipez aproape deloc viitorul si e foarte bine asa. Traiesc totul la momentul potrivit. Deci nici un gand despre mars.

Abia seara ne-am pregatit bagajele si am inceput sa simt febra intamplarii ce urma sa vina. Saci de dormit, multe perechi de sosete, pentru ca schimbatul lor des previne aparitia ranilor la picioare, haine de vreme buna/rea, pansamente, medicamente si tot felul de alte lucruri necesare pentru doua zile de drum. Alexandra e organizata, eu nu prea, dar cand trebuie ma mobilizez.

Pregatirile n-au durat prea mult si nici n-am uitat ceva acasa. Sambata dimineata ne-am trezit devreme, pe la sase fara ceva. Marsul incepea la ora 8.00, dar mai erau formalitati de facut si trebuia sa fim devreme la stadion.

 

Ne-am intalnit cu fetele din echipa in fata blocului, am ratacit putin drumul , dar am ajuns in timp util, cat sa ne luam ecusoanele, sa facem fotografii si un pic de incalzire.

Lumea intrase in stare. Nici urma de entuziasm fortat. Totul s-a petrecut firesc, emotionant de simplu. Se simtea tensiunea dinaintea inceputului. Organizatorii nu ne-au tinut discursuri lungi si sforaitoare. Mesajul mi s-a parut puternic“Sa ai cancer e greu. Sa mergi nu e“.

Ni s-a comunicat suma stransa prin efortul nostru – 5,7 milioane de dolari. Ni s-a multumit. Am avut sentimentul utilitatii gestului meu, a gesturilor voastre, a gesturilor mici in general care adunate pot crea ceva important. S-au deschis usile stadionului si am pornit.

Oamenii de pe margine ne multumeau cu lacrimi in ochi. Am plecat prin Montreal intr-o lunga procesiune. De pe margine primeam mereu multumiri, zambete, incurajari. Dirijorii de trafic, o gasca de motociclisti haiosi, care inveseleau atmosfera trecand pe langa noi cu muzica data la maxim, mergeau din intersectie in intersectie sa se asigure ca toata lumea traverseaza in siguranta si nu se fac blocaje de circulatie. Logistica mi s-a parut impresionanta, organizarea impecabila.

Cei implicati erau cu totii voluntari. In parcuri, la distante de 3-5 kilometri au fost amenajate puncte de refacere, unde ne asteptau cu apa, bauturi energizante, snacks-uri, fructe, morcovi, alune si stafide.

WC-urile au fost suficiente si foarte curate. Medici mereu pe-aproape. Oamenii prin cartierele pe unde treceam scoteau in fata caselor bidoane de apa si pahare, sau legau de usa panglici roz, semn ca poti merge la ei la baie, altii ne ofereau dulciuri, inghetata, ne stropeau cu apa, dar cel mai important era suportul lor moral.

Dupa zeci de kilometri prin caldura o incurajare, un multumesc te energizeaza si iti dau motivatia sa continui oricat de greu ti-ar fi. Am trait deplin SOLIDARITATEA UMANA.

 Motivatia mea personala asta a fost. Cand am citit jurnalul de mars 2008 al Alexandrei mi-am dat seama ca vreau sa experimentez UNITATEA. Multa vreme am mers in tacere pentru ca ma abtineam cu greu sa nu plang.

Era o energie fantastica, un schimb intens intre noi. Probabil n-as fi simtit niciodata orasul asa cum l-am simtit in cele doua zile. Mersul cere concentrare, dar in acelasi timp iti elibereaza mintea. La un moment dat oboseala e atat de mare ca aproape iesi din corp. Il simti ca pe o masinarie facandu-si treaba, dar tu esti mai degraba altceva, ceva care observa toate astea. In prima zi am avut de parcurs 35 de km. In jur de ora 5 dupa-amiaza am ajuns in campus, unde urma sa innoptam.

Ne-am trantit jos si am zacut ore bune, am umblat desculte prin iarba, ne-am evaluat starea picioarelor. Cel mai tare a suferit Cristina, cel mai putin eu, desi de obicei ma raneste orice tip de incaltaminte.

Ne-am facut tatuaje roz, am mancat inghetata adusa de tatarii Alexandrei si intr-un tarziu am plecat spre corturi. Bagajele ne-au fost aduse cu camioanele. Fiecare camion avea o bulina colorata diferit, bulina autocolanta care ti se aplica pe ecuson la predarea gentii. In dreptul fiecarei masini erau descarcate bagajele si era foarte simplu sa ti le gasesti. Corturturile grupate, numerotate, usor identificabile. Langa ele 3 camioane uriase in remorcile carora erau dusurile. Fiecare cabina de dus avea un spatiu unde sa-ti lasi hainele. Totul gandit cu grija. In fata camioanelor un stand cu sapunuri din lapte de capra, unt de corp si alte rasfaturi dupa o zi asa de grea.

Pana s-a dat stingerea ne-am intors la cortul mare unde lumea se distra. Culmea, ca dupa toata oboseala ma simteam plina de energie. Am vorbit cu fetele, am mancat prajituri si pe la 9.00 ne-am dus la culcare…