STARE DE MIRACOL

Marti noaptea vom zbura catre Romania, eu si Vladimir. Plutim intr-o nemarginita tandrete zilele astea, ultimele dintr-un ciclu care se incheie. Parca nu e mult de spus, tacerea cuprinde totul. De-acum incotro? Cine stie?

Intrebarile nu starnesc panica. Mai mult curiozitate dublata de un subtil sentiment ca e bine, ca in ordinea lumii nu exista erori, deci nici vina, iar ceea ce e mai putin decat iubire se desface de la sine lasand adevarul inimii noastre sa straluceasca.

Traiti ca florile pe camp, ne sugera Iisus. Pare cel mai greu lucru, desi ai zice ca e simplu. Viata ma impinge, aproape ma forteaza sa traiesc asa, sa-l las naibii de control. Cum? Mi-l ia, pur si simplu.

Am plecat de la cafenea. A trebuit sa plec pentru ca devenise doar un loc ce-mi hranea iluzia sigurantei materiale. In fond ma simteam nefericita pentru ca nu ma mai duceam acolo sa-mi implinesc menirea ci doar sa-mi acopar o frica. Lucrurile s-au modelat in asa fel incat n-a mai fost alta cale decat sa o iau din loc.

In felul asta mi s-a dat ocazia sa ma uit la ziua de maine pana cand ea a devenit ceea ce este, o iluzie. Ziua de maine nu exista,  nu vine niciodata. E doar ziua de azi, mereu. De ce sa ma preocup atat cu ceva imaginar scapand printre degete tot ceea ce am?

Cand am vazut si acceptat Viata si-a revelat magia. Nici nu-mi vine sa povestesc pentru ca e halucinant. Las miracolul sa se petreaca, asa, ca pe cel mai normal lucru, pentru ca e cel mai normal lucru.