PLANETA CU MACI

Exista universuri, galaxii, sisteme solare, planete, stele si fiecare are taine, legi, fenomene, locuitori poate.

Am sa spun povestea unei planete rosii, foarte mici, bine ascunsa undeva pe cer. Secretul culorii ei sunt…macii. De ce n-ar fi, sa se intrebe scepticii si sa se lase o clipa amuzati de asa idee.

Deci am stabilit. Avem o planeta mica, rotunjoara, pe care cresc maci, multi maci rosii, delicati, unduindu-se in bataia brizei pe care tocmai am inventat-o(suava, calduta si mirosind a camp dupa ploaie).

Pe planeta asta locuieste o fetita. Un suflet usor ca o aripa de fluture, plutind vesela deasupra campului nesfarsit. Da,  ii plac nespus. Nu se plictiseste niciodata, nu-i trec mirarea sau dragul vazandu-i in fiecare dimineata plini de roua, la pranz cand soarele ii deschide si aproape ii moleseste, nici seara cand se strang sa se culce .

Le vorbeste, ii mangaie si se lasa mangaiata. Traiesc intr-o armonie care face timpul sa nu existe.

Intr-o zi  simte ceva ciudat, ceva ce nu mai simtise niciodata. Nici nu stia cum se numeste starea ei, nici de unde vine,dar se cuibarise in piept si ii umplea ochii de…ploaie pentru ca picurau apa peste flori.

Ce-o fi cu mine? se intreba presimtind nu-stiu-ce-ul acela

Pe seara briza  se transforma in vant puternic si cum fetita era tare usoara, o ridica in vazduh, sus, tot mai sus unde domnea o noapte nesfarsita. De teama inchise ochii si cred ca adormi.

Se destepta tot in intuneric, dar acum plutea intr-o apa calduta. Fiecare miscare pe care o facea dadea nastere la mici valuri care ii mangaiau pielea. Auzea sunete necunoscute venind de departe, dar si ele ii faceau multa placere. Avea spatiu, nu cat cel de pe planeta ei, dar destul cat sa se joace inotand. Se legana in…ce-o fi fost, ii era bine, foarte bine.

Lipsindu-i cu desavarsire notiunea timpului nu stie ca el trece transformand-o in fiecare zi, facand-o sa creasca. Locul care la inceput i se parea atat de mare, e acum din ce in ce mai mic. Nu mai poate inota. Ii e dor de maci. In pozitia asta incomoda amintirea zborului deasupa lor o face sa suspine si sa vrea inapoi, inapoi in lumea ei colorata unde se misca in voie, unde poate pluti purtata de vant.

Nici vocea placuta pe care o aude din ce in ce mai bine, nici mangaierile pe care le simte n-o impaca. Vrea inapoi si gata.

Pe neasteptate in intuneric vede un punct de lumina care creste, creste, creste. Se simte impinsa spre el de apa din jur scurgandu-se cu repeziciune. Intra cu capul intr-un tunel ingust. E prinsa. Nici inapoi, nici inainte … Inchide ochii si fara sa stie cum, cand ii deschide e intr-un spatiu larg, luminos, dar nu e campul ei de maci pe care ii iubeste atat.

Simte senzatii pe care nu le-a mai simtit, toate noi, toate naucitoare. Ce ramane neschimbat e dorul de casa. Singurul lucru care ar face-o fericita ar fi sa deschida ochii si sa vada mult iubitele ei flori.

Pentru ca Viata e doar dragoste, dragoste pura, vazand-o cat de tare s-a intristat, dupa o saptamana, a decis s-o duca inapoi, pe mica planeta rosie.

Pe planeta albastra, unde ea tocmai se nascuse a ramas o mama plangand, intrebandu-se de ce i-a fost luat darul.

Pentru ca Viata e doar dragoste, dragoste pura, vazand-o cum s-a intristat ii spune ca fiecare intamplare are un rost. Ca darul i-a fost dat si nu luat. Altfel cum ar primi acum atatia maci trimisi de un etern copil fericit?

 

Aceasta poveste a fost scrisa dupa un caz real.