MIRACOLE SAU TARA ARDE SI BABA SE PIAPTANA

Miracolele par nesemnificative schimbari, dar pentru cine baga de seama, ele, ascunse in derizoriu, in zona lui “ei, ce mare lucru” stralucesc intr-o desavarsita frumusete.

Am complexul salvatorului si un simt al responsabilitatii dus la extrem, sunt atasata de credintele si ideile mele ceea ce ma face de multe ori inflexibila. Cand nu sunt constienta intru in pattern-urile astea. Mi se blocheaza muschii spatelui si gatului. Cum mult timp am crezut ca durerea vine la pachet cu a fi am indurat-o ca pe un dat, desi mi-a taiat de multe ori cheful de viata.

Miracolul nu e ca mi-a trecut inclestarea musculara, sau ca ma doare mai putin. E faptul ca ma folosesc de ceea ce este pentru a ma transforma.  Durerea ma face sa ma intreb, ce-i, ce ma strange toata, ce ma blocheaza, ce-i in mine de striga asa. Iar cine intreaba primeste negresit raspuns.

Vindecatorii au nevoie sa se vindece, spunea cineva. Durerea de spate ma tine constienta de deplina egalitate cu cel care vine sa ceara ajutor. In fiecare proces de cura, oricare ar fi el intru fara aroganta, cu constienta ca omul din fata mea mi-e oglinda, ca-mi arata o parte pe care nu mi-o iubesc. Cred ca multe se vor eliberate pentru ca in ultima vreme ocaziile de vindecare s-au inmultit.

Ieri am fost pentru a treia oara la Santa Casa. Lectiile pe care le invat acolo sunt asa de clare. Cheia e in iubire, dar iubirea e atat de altceva fata de ce credeam ca e. Barierele sunt multe, iluziile la fel, momentele cand egoul o poate lua razna de asemenea, insa ca un subtire fir luminos ceva ma leaga la Adevar. Uita tot, lasa tot si iubeste, iubeste acum, ce vezi, ce simti, ce mirosi, ce atingi. Nu e nimic altceva de facut. Vad degradare, degraderea fizica pe care cu dificultate o accept, simt durere, mirosurile sunt grele, de statut, de urina, de haine nespalate, ating piele moale, piele rece, noduri, negi, cicatrici.

Respiram…

Ma duc acolo cu bicicleta. Saptamana trecuta pe ploaie. Am ajuns uda pana la chiloti, dar cu un inaltator sentiment de libertate. Ieri la fel. N-a plouat, dar drumul ma curata, ma energizeaza. Mai mult ca oriunde pe bicicleta simt ca sunt copilul lui Dumnezeu.

Respiram…le pun muzica, aprind o lumanare parfumata.

O doamna de 92 de ani imi spune ce dor ii e sa se indragosteasca, ce pacat ca acum traieste doar din amintiri. Alta, cu ochi vii, dupa ce ajunsese cu vertij, abia tinandu-se pe picioare zice sagalnic ca in tinerete oprea traficul de frumoasa ce era.

Inima nu imbatraneste. Hai s-o iubim, hai s-o mangaiem si sa iesim de-aici cu 10 ani mai tineri. Le vad privirile sceptice. Stiu, stiu ce zice realitatea, dar sa ne imaginam nu costa nimic. Asta era saptamana trecuta.

Ieri dona Idalina cea trista si suferinda apare cu zambet larg proaspat coafata, cu parul vopsit, cu haine ingrijite. Da are 10 ani mai putin. Deci functioneaza!!!!!!!

Senhor Raymond a devenit constient ca unghiile lui lungi sunt cam negre si le curata, asa ca un elev, pe sub masa.

Miracolele pot parea nesemnificative. Ce diferenta face in lumea asta ca o femeie de peste 80 de ani se simte putin mai bine cu ea insasi, sau ca senhor Raymond a decis sa-si curate unghiile? O sa ziceti ca oricum nu ajuta cu nimic, ca nici macar miracole nu sunt, la cate probleme, razboaie si catastrofe exista, dar de undeva trebuie inceput.

Percepem lumea ca pe ceva mare, inspaimantator, in afara noastra, insa niciodata nu o experimentam asa in realitate. Interactiunea cu ea are loc mereu la nivel micro, de la om la om si la nivelul asta tot ce e mic e important. Un gest, un cuvant, un gand, care raportate la omenire par sa nu fie vazute, auzite, percepute, in interactiunea cu cineva conteaza enorm.

Iubirea e spatiul pe care acceptarea noastra deplina il da celuilalt sa existe asa cum e in clipa prezenta. Suna ca o definitie. Va rog sa n-o luati asa, pentru ca e doar concluzia mea personala, dar simtiti dragostea, simtiti ce ramane dupa ce lasati orice definitie a ei.

Am un sac de prejudecati, teorii, pareri. Viata ma ia frumusel de mana ducandu-ma pe un deal al Lisabonei sa intalnesc ce-mi place mai putin, ce ma sperie cel mai tare -declinul care miroase greu, nu-i placut la atingere si nici la vedere. Pot alege sa sufar, sau sa accept, pot privi risipind perdeaua mea groasa de ganduri, sau pot fugi adapostindu-ma in vreo iluzie.

N-am unde sa fug, iar de suferit nu mai vreau sa sufar mi-am zis respirand adanc aerul greu. Am simtit pe rand mainile lor fara sa le mai judec, mangaindu-le cu recunostinta, mi-am asezat mainile pe pieptul fiecaruia, in dreptul inimii, facandu-ma punte intre Dumnezeu si oameni, goala de mine aia mofturoasa, aroganta,atotstiutoare. Mergeam sa-mi las mainile in apa rece si ma vedeam in oglinda, imagine straina de mine. Eram altceva, cum si ei tot altceva erau, iar frumusetea noastra pe care o vad doar cu ochii inchisi e imposibil de descris, dar atat de adanc simtita.

Binecuvatata fie clipa cand am vazut-o caci de-atunci acceptarea mea e deplina! Una e sa zici stiu ca nu suntem corpurile astea si alta e sa simti. Suntem ceva care le locuieste, iar ceva-ul asta e pur, desavarsit, bland, iubitor, fluid, luminos.

Inchideti ochii, respirati, uitati tot si o sa simtiti…

_1_08

2 thoughts on “MIRACOLE SAU TARA ARDE SI BABA SE PIAPTANA

  1. uneori am impresia că ţările ard pentru că moşii şi babele nu s-au pieptănat mai mult şi mai cu voie bună la timp. mi-au ajuns la suflet rîndurile tale. îţi mulţumesc înstelat.🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s