CRONICA SFARSITULUI DE SAPTAMANA

Saptamana trecuta, stiti, framantari, rascoliri, frica si gherute tinandu-se strans de trecut. Stateam cu Claudio in bucatarie vorbind despre toate astea. El imi spune “prea vrei sa dai o explicatie la tot, prea vrei sa intelegi pana si lucrurile care e bine sa fie luate exact asa cum sunt”.

Intai am rezistat, m-am opus, am avut un moment de panica in care a aparut clar intrebarea “bine, dar daca renunt la toate astea eu cine sunt?”Apoi mi-am amintit vorbele cuiva “alege sa traiesti in partea misterioasa a vietii, pentru ca ceea ce reusim sa cunoastem e foarte saracacios in comparatie cu infinitul necunoscutului” Hmmm…in loc de argumentele care-mi stateau pe buze, gata sa explice iar am lasat sa iasa lacrimile. Ma simteam fluturand steagul alb al acceptarii.

Iubirea e act, nu teorie, nu metoda. Sa actionam deci, adica sa ne lasam asa pe spate si sa plutim putin in neant, fata draga, ca nu se mai poate cu tine asa chinuita, mi-am zis in drum spre pat.

Dimineata am alungat din minte planurile pe termen scurt, mediu si lung care navalisera ca de obicei. Sunt aici si acum, atata e!

Cand reusesc sa nu ma mai gandesc la ce urmeaza sa fac dupa ce termin ceea ce intreprind acum, timpul se dilata, imi lasa spatiu si liniste, gesturile ma odihnesc in loc sa ma oboseasca, incap intr-o zi toate cele ce sunt mereu amanate.

De vineri incoace magia s-a intors, Viata imi arata atata dragoste, de fapt eu sunt cea care o simt iar. Uit si imi amintesc, uit si imi amintesc, ma fura gandurile, ambitiile, visele, ducandu-ma departe de adevar.

Nu sunt constructia nebuna de explicatii, sunt altceva, sunt ceva luminos, tacut si linistit, sunt bucurie subtila, alerta.

Deschid televizorul pe TVR International. Irina Luca purtand margelele facute de mine. Ay este azul… Ce frumos!

Am gatit pranzul, am facut ciocolata pentru ca venea Cristina in vizita. Sunt fericita ca ne-am regasit, ca am trecut fiecare prin propriile dureri iesind victorioase si senine la un liman unde ne putem imbratisa fara umbre pe inima.

Mi-am petrecut ziua cu ea si cu Sean. Sentimentul de miraculos nu m-a parasit desi nimic iesit din comun nu se petrecea. Doua femei traind, stiind ca fac asta…

Am plecat cu ei prin oras, dupa o vreme ne-am luat ramas bun si mi-am continuat drumul singura. Strada era plina de oameni. Ii ador murmurul si nu ma mai satur sa privesc fete, sa ating inimi. Iar simt aerul viu, vibrand. Baiatul cu violoncel e pe treptele catedralei. Canta prima suita de Bach. Ma opresc. Vad ca are tiparit un cd si vreau sa i-l cumpar. Ascult melodia pana la capat. Cand termina ii multumesc ca vine sa cante pe strada, ca prin ce face imbogateste, infrumuseteaza vietile noastre si orasul. Se ridica in picioare, imi multumeste la randul lui raspunzandu-mi serios si mandru ca asta ii e misiunea, ca de asta e muzician. Ne privim si dincolo de cuvinte, pe sub ele, pe deasupra, sau printre, e ceva atat de…intraductibil. Imaginati-va ca Dumnezeu insusi se afla intre ochii nostri ca intre oglinzi paralele multiplicandu-se la infinit.

Tot vineri, Agnes, spiridusul de la House of Wonders ma suna. Cu accentul ei fermecator imi spune ca mai vor biscuiti, ca oamenii ii adora, si ca si-ar mai dori niste sosuri, pesto-uri, sau ce-mi trece mie prin cap sa inventez numai bun de pus pe cracker-si.

Simt energie si forta, simt ca iubesc darurile pe care le primesc, simt ca e atat de bine sa las totul sa curga fara sa rezist, fara sa vreau altceva decat este in clipa asta.

Ma opresc sa vad un spectacol pe strada. Suntem magnifici, noi oamenii!

Pregateam aluatul de biscuiti cand sosesc vizitatori neasteptati. Fratele lui Caudio cu sotia. Planuim pentru sambata dimineata o iesire la “casa din vis”. Da, exista o casa mica alba, ascunsa intr-o gradina salbatica si misterioasa, printre dealuri verzi, unde daca taci, daca ramai nemiscat simti inima lumii batand. Acolo am plantat in prima zi a anului astuia un vis. Samanta lui a incoltit.

Pana pe la 2 noaptea am gatit sosuri, am insirat biscuiti la uscat. Nici urma de oboseala. Dimineata devreme am plecat spre Graciera. E la vreo 80 de km de Lisabona. Desi nori grei de ploaie pareau sa se adune, soarele si-a facut mereu loc printre ei insotindu-ne tot drumul.

Am gasit casa sparta, usile fortate. Nu era nimic de furat acolo, dar lemnul zdrelit al tocurilor m-a durut, ca si cum eu as fi fost ranita. O sa te ingrijesc, ii sopteam casei. Gradina e uriasa. Am facut turul ei complet. Tineam palmele desfacute catre pamant si ii simteam cu ele respiratia. Te iubesc, te iubesc, te iubesc ii canta inima mea.

Ne-am dus prin sat sa dam de urma celui care stie rosturile locului. E de munca, iar orasenii de noi habar n-au cum sa ingrijeasca o livada. L-am gasit, un batranel simpatic. Ne-a omenit cu vin, ne-a dat numarul de telefon al unui gradinar si ne-a spus povesti.

Am plecat de-acolo cu sentimentul ca tinem, pentru prima oara, in mana capatul unui ghem incalcit. Ne-am propus ca pana in august sa facem niste amenajari minime sa ne putem petrece vacanta in natura cu toti copiii. Casa o reparam si o zugravim noi, dar in jurul ei tre’ sa vina cineva sa scoata curtea din paragina. E un inceput. Planurile legate de locul asta sunt multe si cer resurse pe care inca nu le avem, dar important e ca facem primul pas, primul gest de dragoste catre el, ca-i recunoastem frumusetea si vrem sa fim acolo.

Dupa amiaza am iesit in oras, la cafeneaua vieneza, singurul loc unde pot manca strudel pentru ca nu pun zahar in compozitie, doar il presara pe deasupra, iar eu ii rog sa nu puna peste al meu. Viata merita celebrata, asta simteam.

Iubitul meu: luminos si bun, cuminte si salbatic, serios si amuzant, omul cu care pot face mii de lucruri sau cu care pot sa nu fac nimic ca tot aia e, sta langa mine. Doamne cat il iubesc! Ma uit la el si simt ca mi se topeste inima. Sa bem vin, dragul meu, si uite am chef de painea asta crocanta cu ton, iar la urma sa vina strudelul. Sa-ti spun ceva, mie nu imi mai e frica de moarte pentru ca pot fi doua ipoteze: una, sa nu mai existe nimic, asa ca atunci cand am intrat in operatie, inchid ochii si gata, sau sa fie, sa trec spre altceva pentru care simt o imensa curiozitate…

Asa vorbeam, inaripat, despre marea trecere si jur ca nu era nici urma de teama, doar focul ala din piept se intetise facandu-ma sa iubesc si sa simt mai aprig totul.

Seara am fost sa luam copiii de la petrecerea  bunicii lor. Ma intimideaza putin incaperile pline, dar daca decid sa fiu prezenta imi place printre oameni. Observ gesturi, mimica, ascult ce-si spun, ce-mi spun, raman deschisa, neutra si asa ma pot bucura de ei. Am plecat de-acolo cu rasadul unui alt vis plantat demult – cartea pentru copii, povestea Ilincai, pe care vreau s-o public. Am incercat s-o ilustrez singura, dar nu mi-a iesit. S-a oferit sa ma ajute Nuno. E un ilustrator minunat, un om cu suflet de fluture. Are aripile prinse, vad boldurile care-l tintuiesc, nu le pot scoate eu. Tot ce pot face e sa-i amintesc ca zborul e posibil. Sper ca povestea Ilincai sa aiba putere asupra lui, pentru ca stiu cum am scris-o. E venita prin mine, nu de la mine, iar lucrurile nu se petrec niciodata la intamplare.

Ahhhhaaaa mi-am spus seara in pat, facand un sumar rezumat al tuturor intamplarilor din ultimele zile. Daca stau cuminte, daca nu ma zbucium si nu vreau sa trec repede mai departe alergand dupa naluci, magia se manifesta de la sine putere, instantaneu. Eu sunt dansul nu dansatorul, iar dansul nu e orgolios deloc, nici ambitios, nici responsabil, el e ceva care se infiripa si dispare clipa de clipa, e ceva ce exista, dar nu poate fi nici oprit nici atins. Oh, Doamne, asta e raspunsul la tulburatoarea intrebare “cine sunt dupa ce tac?” SUNT DANSUL!

Nici nu va inchipuiti cata intensitate da vietii renuntarea la EU, care pot, care fac, care stiu, care…

Duminica dimineata am dus bunatatile la House of Wonders. Au fost primite cu bucurie, cu mmmm si ooooo ce bun. Mi-au zis iubim ce faci, te iubim pe tine simte-te libera sa creezi si totul isi va gasi loc aici, noi dam mai departe spre lume dragostea ta. Alt raspuns la vis ca asta am cerut, calea ca mancarea cu iubire sa ajunga la oameni. Mi-a fost data.

Ma simt reconectata cu femininul, cu partea mea reprimata, cu uriasa noastra Mama, ma simt apartinand deplin magicei lumi femeiesti.

Am luat pranzul in familia unde sta Vladimir. Lume multa, masa mare, mancare de pe 2 continente, culturi diferite, culori diferite, conditii sociale diferite, dar ceva comun, care ne facea pe toti sa ne intelegem in aceeasi limba vorbita cu accente de toate felurile, mai presus de cuvinte totusi.

Am mancat cu pofta, am ras din toata inima, am onorat prezenta tuturor, i-am multumit Sarei ca e o mama atat de buna pentru copiii mei(si Tam Tam e tot copilul meu, ce daca are blana). Sentimentul era de deplin, de cerc, de complet si bun.

Dumnezeu sa ne binecuvinteze pe toti!

Vedeti, nu e vorba de nimic extraordinar. Numai intamplari mici, dar sub presul tuturor intamplarilor mici Viata ne lasa mereu cheia care descuie poarta Raiului. Daca nu ma credeti, sau chiar daca ma credeti, va rog ridicati putin coltul oricarei intamplari obisnuite si priviti cu atentie.