INTAMPLARE CU FINAL NEASTEPTAT

Fiinta asta superba, inca neiesita din crisalida, nici-copil, nici-barbat, nedefinit, suspendat in vascoasa nedumerire a adolescentei e fiul meu.

Il privesc, multumind vietii ca imi da prin el purificatoare dureri si luminate clipe de fericire.

Fiecare copil are in el un Dumnezeu. Incercarile noastre de a modela copilul vor transforma Dumnezeul in Diavol, zicea un om intelept. Am citit fraza asta acum cateva zile, dar adevarul ei il simt demult. Inima mea stie, mi-a soptit in nenumarate randuri “iubeste-l asa cum e”. Ce m-am mai indoit, ca doar il invatasem pe TREBUIE, aveam tendinta sa fiu dresor. Din afara si din minte voci imi strigau ca nu fac destul, ca nu sunt o mama buna, ca nu ma implic suficient.

Acum imi ascult inima, desi in practica a ramas la fel de dificil, ca indoielile  vin.

Vladimir e adolescent si cine are specimene pe-acasa stie cat de greu se lasa iubite, cat te scot din minti, si cat de neputincios te pot face sa te simti.

Ultimul an a fost complicat. De fapt cu el n-a fost simplu niciodata. Nici cu mine n-a fost. Cate transformari, cate arderi, cate momente de confuzie.

Dupa primul an de scoala aici, cand s-a straduit sa se integreze si l-a terminat cu rezultate peste toate asteptarile, dupa al doilea, cand simtindu-se acceptat a lasat-o mai moale cu straduinta, cel de-al treilea, care se incheie in cateva zile, a fost pur si simplu lasat balta. Indiferent cat ne-am agitat in jurul lui, parinti si profesori, n-a vrut sa mai faca nimic. Teoriile, amenintarile, vorba buna, lacrimile, l-a  inchis si mai tare, i-au transformat dumnezeul in diavol. Nu e doar o metafora. Am trait momentul asta pe viu. Insitam cu nu mai stiu ce, eram persuasiva si autoritara, pierduta in vorbele mele spuse cu ton artagos. Drept raspuns am primit un NU. N-am cum sa-l redau, n-a fost nimic mai mult decat cuvantul asta, dar m-a inmarmurit felul cum a sunat. Cuprindea in el, gata sa se dezmorteasca, ceva  intunecat si puternic. Suna  melodramatic, insa cu doua litere mi-a relevat iadul. Am tacut, simteam ce pot trezi si mi-am zis ca e cel mai nenorocit lucru pe care il pot face. Am incetat sa fiu reactiva. Mi-am declarat intentile si atat.

TE SIMT, TE ACCEPT, TE IUBESC, i-am zis.

Am decis sa-l las sa-si traiasca esecul  de care se temea ingrozitor. Trebuie sa spun ca in toti astia trei ani, gestionati atat de diferit el a avut marea spaima ca nu va trece clasa. Ca s-a straduit, sau nu, sa faca ceva la scoala, mereu a fost sub umbra acestui esec. Spaimele se dizolva cand nu mai fugi de ele.

Depasindu-mi preconceptiile, ca pe vremea mea era capatul lumii sa ramai repetent, am zis “da’ ramai mai nene” . “Si n-o sa te superi?”, m-a intrebat. Ba da, o sa ma supar, o sa ma framat, dar sa stii ca suferinta  mea e secundara. La urma urmei greul il vei duce singur. Eu te voi iubi la fel de mult, fie ca treci clasa sau nu, fie ca vei ajunge doctor sau gunoier, dar alegerile le faci singur si tot singur traiesti consecintele. Mie o sa-mi treaca supararea, sau poate o sa am nopti cand n-am sa pot dormi de grija ta, dar asta nu te va influienta, pentru ca nici acum ceea ce simt nu te impiedica sa alegi in felul tau.

“Tata mi-a zis ca atunci cand era el la scoala numai idiotii nu treceau clasa. Sunt idiot?” “Esti doar confuz, nimeni nu te crede idiot si daca mai aruncam vorbe e disperarea noastra care urla, neputinta noastra de a te ajuta.”

Cam asta era starea de spirit la care ajunsesem pana ieri cand am fost chemata la scoala. Ma dusesem impacata ca nu voi auzi nimic imbucurator, stiam cum stau lucrurile.

Diriginta mi-a zis sa-l aduc si pe Vladimir. Asteptam amandoi sa intram ascunzandu-ne emotiile intr-un dialog aparent relaxat.

Ne cheama. In jurul unei mese rotunde trei doamne. Imi arata niste hartii pe care erau scrise cu cerneala albastra rezultatele lui catastrofale. Ma asteptam sa ne puna la colt, sa ni se spuna ca nu mai are nici o sansa, ca pacat de el ca nu e un prost, etc.  Aproape ca nu intelegeam nimic, nici din hartii nici din vorbe. Le semnam, iar cifrele si literele de pe ele erau doar cifre si litere pe care nu le puteam interpreta nicicum.

Cea mai tanara dintre femei isi incepe discursul cu fraza “cu totii stim ca rezultatele tale fac situatia foarte complicata…”. “Mama ma-sii”, mi-am zis realizand ca totusi sperasem intr-un miracol.

In loc sa urmeze scenariul inchipuit de mine, vorbele femeii o luara intr-o directie neasteptata.

“Vrem sa-ti propunem o alternativa, decat sa repeti clasa poti incepe un curs de doi ani in care vei invata sa lucrezi cu copiii mici, un fel de educator. La finalul lui se considera ca ai abslovit cele 9 clase obligatorii si ai mai departe optiunea sa dai examen si sa te intorci la un liceu teoretic, sau poti urma o alta specializare.” Ma rog, nu intru in detalii despre posibilitatile viitoare, dar solutia asta mi s-a parut pur si simplu geniala. In loc sa-l faca sa se simta un looser si sa-l oblige sa treaca printr-o experienta frustranta i-au deschis un nou drum. In loc sa-l certe si sa-l faca sa creada ca a gresit, i-au acceptat alegerea aratandu-i o cale cu nimic mai prejos celei “clasice”.

S-a inscris, iar mie imi venea sa le pup pe doamnele alea, sa-i scriu o scrisoare de multumire guvernului, si sa fac tumbe.

Pe drum am avut o discutie frumoasa. Pietroiul ala care ne statea deasupra capului disparuse. Era BINE.