IN PADURE

Dupa o noapte tulbure in mijlocul careia m-am trezit infricosata si nu mi-am gasit linistea decat intr-un tarziu, pe-o ploaie cand torentiala, cand mocaneasca mi-am zis  “ma duc in padure”. Orasul are o energie forte, oamenii pe strada reactioneaza puternic la prezenta mea iar asta nu ma ajuta sa ma centrez. Am nevoie de iubire vegetala, de prieteni muti, blanzi, ocrotitori.

Sintra cu revarsarea ei verde e locul ideal. Mi-am luat adidasii, doua mere in sac, haina de ploaie si dusa am fost.

In tren pe scaunele din fata s-au asezat o mama nervoasa si fiul ei. Veneau de la doctor. El avea pielea fetei cotropita de o eczema uscata. Se scarpina continu pe pleoape exfoliindu-le. I-am intalnit de cateva ori ochii verzi si tristi capatand o scanteie de interes ca sa se piarda iar in  gol. Raspundea cu o revolta silentioasa observatiilor pe care mama nu inceta sa i le faca. Ma durea inima sa mi se rupa si-mi venea sa plang, dar am inchis ochii. Atata l-am mai strans in brate pe copil, i-am sarutat ploapele, i-am mangaiat fata multumind Mamei pentru vindecarea lui, inlocuind durerea pe care o simteam cu increderea ca va sti sa iasa la liman. E un proces imaginar, dar face minuni. Mila  e un sentiment de vibratie joasa, de separare, compasiunea e identificare, e punerea in papucii celuilalt, e a te lasa sa simti toata durerea lui si a avea credinta ca poate sa iasa din ea. Asta e miracolul vindecarii, asta e tot ce putem face pentru noi insine si pentru toti cei pe care ii intalnim. Sa avem INCREDERE ca exista o cale de iesire din suferinta, chair daca nu o vedem.

Plecasem catre Sintra cu un soi de disperare tulbure ca nu mai stiu ce sa fac cu mine, nu plangandu-mi de mila, dar nici departe de sentimentul asta de victima. Dupa episodul cu copilul am primit, prin telefon, un mesaj cu o intrebare. Cum esti? Primul impuls a fost sa ma vaicaresc. Ce mi-as mai fi descris cu lux de amanunte starea, dar m-am oprit si-am zis sa fac acelasi lucru pentru mine, sa cred ca voi iesi din iluzia suferintei.

Aleg sa am incredere si sa accept ce este. Da, umbra e aici, acoperindu-ma dar ma duc la Sintra sa umblu prin padure, pentru mine, pentru tine, pentru noi, pentru mama ta si pentru toti oamenii care au azi nevoie de un pic de speranta ca sa-si inlocuiasca frica.

Spinarea mi s-a indreptat natural si am descins din tren ca din caleasca regala. De sub umbrela cu buline zambeam larg pasind increzatoare spre codru. Ploua ca la sfarsitul lumii facandu-ma mai fericita. Mi-as fi dat hainele jos in semn ca n-am nimic de ascuns, ca umblu cu inima dezgolita, ca nu mi-e frica. Totusi le-am tinut pe mine sa nu ma ia politia, m-am oprit intr-o cafenea, am mancat un quiche, continunadu-mi apoi calea prin ploaia din ce in ce mai deasa.

Am umblat ore in sir printr-un paradis vegetalo-mineral, auzind doar apa si propria-mi respiratie, inconjurata de o forta blanda, de o prezenta binevoitoare. Doar langa ruinele bisericii de pe munte am avut un moment de frica intensa(cine stie ce energii se cuibarisera pe-acolo). Am gasit un cotlon printre pietre, la picioarele unui arbore gigantic. Fara umbrela, cu fata catre cer, dar cu ochii inchisi am cantat scotandu-mi prin cant buruienile crescute pe suflet cu radacini cu tot.

M-am intors uda si fericita. Am dormit in tren somn curat. Am avut o seara frumoasa pana la extaz iar azi mi-am scris cateva randuri

Ma iubesc cerandu-mi iertare pentru fiecare clipa cand am lasat ca inima sa-mi fie atinsa de degetele murdare ale geloziei, de saliva otravita a urii, de ghearele ascutite ale fricii. Nu sunt frica, nici gelozia, nici furia, sunt DRAGOSTEA umbrita de ele, sunt LUMINA pe care vor sa o stinga, sunt ADEVARUL pe care vor sa-l amuteasca, dar stralucesc si cant. Nimic nu ma poate inabusi, nimic nu ma poate face sa dispar. Ca un fir de iarba rasarit in crapaturile asfaltului imi croiesc drum si in fragilitatea mea e atata forta ca pot trece prin orice imi sta in cale pentru a ma uni cu infinitul.