DRAMA E IN ORICE, CA SI IUBIREA

Intr-o dimineata m-am trezit tepoasa ca un arici si nu vorbesc de par. Nimic exterior. Cenusiul era in mine si clocotea acolo starnind un praf inecacios. Nu stiu motivul starior astora, dar ele vin din cand in cand lasandu-ma intr-un pustiu urat si inghetat. Orice mic neajuns se transforma in ceva catastrofal, orice vorba ma raneste, orice gest e un afront si fetita aia care nu s-a simtit iubita mai deloc se apuca sa strige si sa se vaicareasca “Pe mineeee nu maaa iuubeeesteee nimeeeeni!”

Am recunoscut-o si am incercat sa fac ceva. Ajuta mult lucrurile practice. Mersul, de exemplu,  functioneaza mereu. M-am imbracat si dusa am fost. Intr-adevar, simtindu-mi corpul, regasind in el vechiul meu tovars de drum am adormit copilul obosit de atatea urlete.

Ajunsa acasa deschid mailul si gasesc un mesaj de la o fata care mi-e foarte draga.

“Tu nu ma mai iubesti!”

Atat si nimic mai mult. Am zis, ia uite cum mi se pune o oglinda in fata, cum deconectarea de la sursa iubirii are efect de  bumerang. Ii scriu inapoi intreband ce s-a intamplat. Imi marturiseste cum s-a perpelit ca nu i-am dat accept pe Facebook. Pare, asa, usor amuzant, dar sa stiti ca nu e. Facem din nimic chestii care ne chinuie la modul cel mai serios. Am rasuflat usurata,  aratandu-i cum toata nelinistea ei a fost inchipuita. Pur si simplu nu mai intrasem demult pe pagina. Nici nu mi-a trecut vreodata prin cap ca pot starni drame  evitand sa dau pe-acolo. Se pare ca am uitat un lucru. Totul are egala importanta. O neglijenta, indiferent de scara la care se petrece, ramane o neglijenta cu efectele ei cu tot. Butterfly efect…

Partea buna a intamplarii a fost ca ne-am dat in vorba pe chat si cuvintele s-au nascut asa puternice, asa de dincolo de noi incat la sfarsit eram luminoase, cu increderea recladita, inapoi in bratele vietii.

Cat timp am ales sa simt lipsa iubirii, trebuie sa spun ca realitatea s-a manifestat in consecinta. Am avut parte de meschinarii, de nedreptati, de mici mizerii.

Dupa discutia cu Alina parca s-a ridicat ceata. Linistea si bucuria au revenit, am simtit dragostea ca pe o flacara vie si mare. Pe urma totul a fost despre iubire. Mesaje de la oameni, rezolvari ale unor chestii care ma calcau pe nervi taraganand, usurinta in orice.

Seara am fost la cinema si am vazut una dintre cele mai tulburatoare portrete ale iubirii. Documentarul Jose&Pilar, despre Jose Saramago, scriitor portughez, castigator al premiului Nobel si sotia lui Pilar. Am plans aproape tot timpul. Toata sala plangea, am plans si in drum spre casa, plang si acum, cand revad secventele de pe youtube.

Viata asta e foarte scurta si foarte pretioasa. Nu merita sacrificata nici o clipa alegand suferinta. Daca motivele apar trebuie desfacut totul pe loc sa nu ne incarcam inimile, sa nu le intunecam. Asa lasam loc lui Dumnezeu in noi si el e iubire.