EVADAREA TACUTA

 

Uneori e nevoie de ani, alte ori intr-o clipa se schimba totul.

De ani a fost nevoie sa se reediteze cartea Lenei Constante, Evadarea tacuta. Si nu intamplator a venit aici  Emilian, la putin timp dupa ce am aflat de ea. Mi-a daruit-o.

E o carte grea, o carte despre noi cei de dinauntru, despre noi volatilii vietuitori ai corpurilor astora, despre noi infinitul. Infinitul care poate fi dragoste, sau bestialitate.

Dupa primele pagini am zis ca nu pot citi mai departe si totusi ceva ma chema s-o fac, sa trec peste proprile-mi piedici si sa continui. A fost o lectura cu stomacul strans, cu pielea incretita de emotii tari. Putem, in cele mai grele conditii, putem sa scapam din cusca, fara s-o parasim fizic. Asta voiam sa aflu, de fapt stiam, dar e mangaietor sa ai exemple.

Hudini e in noi toti!

In fraza de inceput ziceam si de clipa. Nu trebuie sa fim neaparat in puscarie ca sa traim inchisi intr-o celula si sa ne petrecem timpul izbindu-ne cu capul de gratii. O facem in viata curenta, zilnic, pana cadem seara epuizati, ca s-o luam de la capat in ziua urmatoare. Dar daca totusi ne-am prins unde suntem si ce facem se poate ca instantaneu, poarta sa se deschida. Nu noi o deschidem, pur si simplu se petrece un miracol.

Cred in miracole si simt puterea Vietii. De cate ori cad cu inima franta ma ia in brate, ma mangaie, imi vorbeste prin cunoscuti, prin necunoscuti, prin tot felul de mici intamplari care nu sunt deloc intamplatoare.

Are grija sa nu ma inchid, sa nu aleg iar carapacea. Mi-a aratat care mi-e treaba pe lume. Nu mi-o pot face decat cu inima complet lasata la vedere. Eu n-am stiut sa iubesc, am inteles multe lucruri exact pe dos, am  pendulat intre o sfasietoare dependenta si o seaca, rece indiferenta. Azi vad lucrurile cum sunt si stiu ca totul e inauntru, ca dragostea e de gasit in punctul unde cele doua stari stau in echilibru, dar ele nu stau niciodata, nimic nu sta, nimic nu e fix. Echilibrul se cauta si se gaseste clipa de clipa, nu-l putem bate in cuie.

Sunt zile cand vine peste mine frica, o frica rece cu mana de otel care imi prinde stomacul. In zilele astea abia pot bea putina apa. Sunt zile cand ma devasteaza furia. E rosie si arde. Alte ori vine gelozia. Ea vrea sa ucida, sa ucida tot, sa nu existe nimeni, dar mai ales sa nu  existe frumusete. Indiferenta orbeste. Se ascunde bine in spatele unui discurs. Discursul asta de multe ori e plin de bune intentii, ca pavajul drumului spre iad. Tot acolo duce si ea.

Memoria celulelor  e incarcata de acumularea asta emotionala – istoria neamului, a clanului, istoria personala. Lucruri de vindecat, de sters pentru totdeauna .

Accepta-te! imi zice tatal meu intelept. Asa cum accepti ca ai ochi albastri, lasa-te sa fii cum te-a lasat Dumnezeu aici, ca El stie mai bine care ii e planul. Are dreptate. E bine sa vad si sa las sa fie, dar am atatea pareri despre ce e bine si ce nu incat acceptarea se lasa cu greu.

Lena Constante mi-a reamintit ca imaginatia e o unealta necesara eliberarii. E inutil sa lupt cu ceea ce numesc “realitate” si mult mai folositor s-o recuperez pe cea interioara, acolo unde eu ma pot pune la locul potrivit mie si nimeni nu ma poate impiedica.

Cand mi-e rau in afara, inauntru sunt un…iedut. Un iedut alb, mic, zburdalnic, caruia i s-a facut somn. Am o mama buna, mare, calma si calda, mama tururor fiintelor si lucrurilor. Ea ma ia in brate. Are timp pentru mine, tot timpul din lume. Ma mangaie pe cap, iar eu stau asa, iedut fericit fara sa-mi mai trebuiasca nimic.

E felul meu de a ma odihni ca sa ies linistita in lume si sa pot mangaia, sa pot darui fara sa mai fiu inca una care cauta fericirea in afara, dar care ajuta la restabilirea echilibrului.