Ah Azores!!!

Azi dimineata ne-am intors din mijlocul Atlanticului. E acolo un mic paradis portughez pe care de opt ani nu apucasem sa-l cunoastem – insulele Azores.

De data asta n-am vazut decat una si nu pe toata, nu in amanunt. E un univers intreg de explorat.

Oamenii sunt maruntei, intunecati, vorbesc portugheza cu un straniu accent frantuzesc, rotunjind toate o-urile in u, au o asprime aparenta in spatele careia gasesti multa bunatate. Sunt asa ca piatra lor vulcanica neagra, sobra, dand cladirilor un aer dramatic, dar emanand caldura cand o atingi.

Plajele sunt de nisip negru, pajistile au cel mai stralucitor verde, iar cerul si marea se intind de jur imprejur oglindindu-si nenumaratele nuante de albastru. Apar mereu curcubee. Noi am vazut 4. Vacile sunt parte din peisaj, iar in aer se simte mirosul lor dulce, care impreuna cu cel de lemn ars ma arunca in timp tocmai pe vremea copilariei.

Umezeala roade lent din tot, materialele ii cedeaza incet si sigur, frumusetea capata valente noi.

Branza proaspata de capra o cumperi  invelita in frunze de bananier. Painea e mare, rotunda si calda, ceaiul verde se produce pe insula, cartofi dulci, banane, inhame, ananas sunt din abundenta, aproape pe nimic.

Termele-alt dar al naturii. Imaginati-va o zi cu nori, ploaie, rafale reci de vant pe care sa ti-o petreci intr-o piscina exterioara, cufundat in apa la perfecta temperatura de 36 de grade, lasandu-ti spinarea masata de o cascada fierbinte. E o regasire a timpului fara griji din apele inceputului.

In halboane clocotinde se gateste si o mancare anume, o fiertura de carnuri, carnati si legume. Toate isi imprumuta gusturile, iar gatitul lent le da fragezime. Hamesiti de foame, dupa cateva ore de stat in apa, cu asa ceva ne-am veselit stomacul.

Am umblat mult, cat am putut de mult in fiecare zi, am meditat la lumea asta, la drum, am si plans trecad printr-o padure care tocmai se defrisa. Erau fratii arbori trantiti la pamant sub ochii nostri. Omul inconstient, nesatul ma facea furioasa, ma intorcea impotriva lui si totusi am avut un gand care a adus pacea. Eu pe om trebuie sa invat sa-l iubesc asa cum iubesc copacii, cerul, pasarile, marea si soarele.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s