DIMINEATA FOARTE DEVREME

Afara ninge, ninge, ninge. Iar n-am somn. Mai bine scriu. Se apropie plecarea.  3 saptamani care puteau fi foarte bine 3 luni, insa nu asta e naucitor, ci sentimentul de acasa oriunde. Din minte se desprind, sau se contopesc aici cu acolo. Ceva in mine se intreaba incotro, de ce, dar mai ales cum, cand acum e perfect. Simt ca miscarea cu nemiscarea se amesteca si ele. Chiar cand ma deplasez stiu ca n-o fac pentru ca sunt deja peste tot. Biata mea minte devine foarte confuza cu senzatiile astea, care poate ca nu sunt asa de noi, insa carora se pare ca nu le-a dat prea multa atentie pana acum. Ma linisteste faptul ca cine organizeaza treburile intr-un plan mai larg nu ne da niciodata mai mult decat putem inghiti.

Nu tu wish list, nu tu elan de inceput de an, ci o consistenta pace. Zilele se scurg lent(si totusi repede), se umplu de la sine cu oameni, cu plimbari lungi, cu carti, cu somn, cu stat in brate, cu privit focul, cu leganat de tren, cu scrijele, cu paine de casa, cu cuvinte, cu intelegeri bruste de sens, cu neintelegeri la fel de repezi.

Imi descopar barbatul in niste profunzimi unde nu m-a lasat sa intru pana acum, semn ca si in mine am deschis usi. Gasesc iubire fara umbre. Cand nu-i simt mana ii simt inima. Calatoresc prin neam. Toti suntem frumosi, oricat de groase ne-ar fi cojoacele de vina si judecati.

In fata cartilor, din laudabila camera plina, dedicata spiritualitatii(de la carturesti) am avut certitudinea ca nu-mi trebuie nici una, desi gasisem chestii interesante. E totul inauntrul meu deja, dar mai ales e timpul practicii. Cred ca am citit si m-am motivat destul ca sa trec cu adevarat la treaba, altfel activitatea asta tot o fuga de sine e, ca numai eu stiu de cate ori mi-a venit sa imi iau e-bookul, doldora de invataturi, metode si alinari, si sa dispar la mine in camera cand nu-mi convenea ce vedeam, sau ce auzeam. Pe urma am zis nu. Daca nici de data asta nu pot sa fiu prezenta, daca aleg anestezia, atunci doar am mai pierdut o oportunitate de eliberare, de iertare, de intelegere a unor tipare in care am trait ani de zile fara sa inteleg nimic.

Doare sa te vezi, iar sa-ti lasi balta afurisitele de idei parca doare si mai tare, insa durerea e ceva inchipuit, e bariera pe care o punem in fata adevarului. Asa petrec, intre agonie si extaz simtindu-ma vulnerabila si neintelegand mare lucru, dar asta e departe de a fi ceva rau. E mai degraba starea in care se poate lucra in/prin mine.

DSC_6273

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s