DUMINICA

Ma doare spatele. Imi vine sa lesin de cate ori fac o miscare gresita(si se pare ca multe sunt asa). Umblu cu durerea asta de vineri incoace.  Cand surda, sacaitoare, cand junghi de sa cad pe jos, e cu mine. Vineri si sambata am avut doua zile arhipline pe care le-am dus la capat strangand din dinti cu promisiunea ca azi maine si poimaine, cand nu am nimic planuit, stau intinsa sa ma recuperez.

Stefan si Martha ne cheama la plaja. Nisipul cald imi va face bine. Mergem. E o zi stranie, cu soare invaluit de ceata albastra pe care o trimite oceanul uscatului. In unele momente peisajul dispare, in altele se vad contururi vagi, apoi totul devine clar, parca nefiresc de limpede. Pare alta lume. Suntem personaje ale unui roman. Nu stiu daca exista sau se va scrie intr-o zi, daca mi-l amintesc sau il anticipez, daca dupa-amiaza asta, rosiile cherry, dulci, cu coaja tare plesnind cand le musc au rezonanta in memorie sau in imaginatie.

E bine, un bine consistent, dincolo senzatia de placut pe care o da imprejurarea cu plaja, ceata, nisip cald si mare. Un bine in care intra toate dupa-amiezele care au existat si vor exista vreodata, toate diminetile, oricum ar fi ele, toate noptile cu luna sau fara. Ne jucam cu Martha. Imi plac mult copiii. Imi reamintesc limbajul inocentei. Nu sunt un adult prostindu-se, sunt un copil si stiu asta din felul autentic in care ma distrez. M-a lasat spatele. Ma pot misca normal. Mergem la apa. E inghetata, navalnica. Martha e mica si speriata. Eu cred ca apei nu-i place de mine zice cu voce subtirica. Ba ii place, ei ii place de toata lumea. Hai sa vezi! ii spunem. Tinand-o fiecare de cate o mana inaintam pe nisipul ud. Vin valuri parca tot mai mari. Ne jucam dar e ceva serios, e despre frica, despre sentimentul de siguranta pe care poti alege oricand sa-l dai, despre increderea ca mana care te tine nu te va lasa sa cazi. Suntem martorii unui luminos proces de eliberare. Ce la inceput era, pentru ea, inspaimantator devine un joc minunat de care nu se mai satura. Cu cat apa e mai nabadaioasa striga – valul asta a fost bun. La final s-a lasat cu miorlaituri, ca nu se mai dadea dusa.

Parasim plaja si urcam spre Sintra prin padurile ei magice. De pe varf privim orizontul. Ne intoarcem zburatacind greierii prin iarba. Alta pagina din banuitul roman. Respir.

In Sintra, in oras, la cafe Saudade bem ceai de lamaie si mancam uriase scones, incredibil de bune.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s