TIMPUL

Despre a atinge, despre a avea timp…

Am inventat masini sa faca lucrurile repede, in locul nostru, iar noi sa avem timp, sa facem…ce?

L-am castigat oare, cand acum, avand mai multe, mai perfectionate masini si firme sa ne presteze toate serviciile, sa ne substituie in ce nu ne place si in ce nu avem chef, tot  ce spunem e n-am timp, n-am timp? Criza de timp pare ceva asa de real incat ne e groaza sa ne oprim ca sa vedem putin cum stau lucrurile de fapt.

Multumesc stelelor sub care am venit pe lume ca asezandu-se cum s-au asezat atunci, mi-au dat anume caracteristici ca incapatanarea, curiozitatea si perseverenta. Mereu ma intreb da’ asta cum e bre? Zice si la cartea sfanta intreaba si ti se va raspunde. Eu intreb, ma incapatanez sa ma indoiesc de tot si perseverez in a cere raspunsuri. N-am ca scop sa plec de-aici toba de cunostinte, doar vreau sa traiesc bine, cu rost, cu inteles avand o continua presimtire ca ceea ce facem noi pe aici acum e departe de a fi VIATA. Intreb ca sa stiu cum, cum e sa fii viu, treaz, cum e sa traiesti cu adevarat.

Si uite asa ma pun sa fac lucruri din astea cum ar fi rosii uscate la soare. Tre’ sa le tai pe fiecare in parte, sa le scobesti de seminte, sa le alinti ca pe bebelusi, sa le sarezi, sa le intorci pe toate partile, sa le insiri dimineata si sa le strangi la apus, ca sa faci aceeasi operatiune in ziua urmatoare.

 

Da, toate astea cer timp, dar e un timp castigat, nu pierdut. Scapam din vedere, ca poarta iesirii din timp e clipa insasi, nu momentul cand totul s-a terminat.

Suntem dresati sa gandim in termeni de eficienta, realizari, metri pe secunda, kilograme la hectar si toate astea sunt doar niste idei la noi in cap, niste iluzii stresante. Ce, la finalul vietii o sa conteze productivitatea sau bucuria? Dar ce zic finalul vietii? Azi! Azi ce conteaza?

Cineva care asista bolnavi in faze terminale a marturisit – oamenii astia nu regretau ca vor muri ci ca n-au stiut sa traiasca tot ce ar fi vrut. In roata produc-consum-produc-consum nu mai gandeste nimeni. Ne calcam cu totii bucuria in picioare in schimbul unei nefericiri aparent sigure(cel putin din punct de vedere financiar).

Tata imi sugereaza ingrijorat ca bine ar fi sa ma ingrijesc inca de pe acum de batranete, sa ma apuc de o munca mai serioasa, sa las vacanta, ca vor veni bolile si neputintele. Pai eu pentru asta sa traiesc azi? Inaintez in viata ca sa ajung la boli si neputinte de parca ar fi ceva inevitabil, pentru ele ma programez? Sacrific sfantul acum, pe care daca stiu cum sa-l traiesc in pace e salvarea mea, nu numai la batranete ci in eternitatea insasi?

La intrebari primesc raspunsuri tocmai cand ma potolesc, cand am uitat ca le-am pus, cand ma asez si nu fac nimic, sau fac ceva de care toata lumea fuge ca-i plictisitor si cere timp.

Margelele imi fac serviciul asta nepretuit, de aceea n-am renuntat niciodata a le atinge pe fiecare in parte si de a pastra facerea lor ca pe ceva sacru. Am starnit pana si furie cu incapatanarea mea. Mi s-a strigat(literalmente) – esti nebuna, ai creat ceva ce nici coca cola n-are, ai creat o relatie perfecta cu clientii tai pe care nu stii s-o exploatezi cum trebuie. Ai putea face o gramada de bani daca ai mari naibi productivitatea si ai scurta timpii de executie, daca ti-ar face chinezii bilele in loc sa pierzi timp cu migalitul lor…

Probabil, dar nu m-a interesat niciodata sa exploatez, sa profit de relatia noastra atat de speciala, sa caut sa generez dependenta, sau nevoi false. Cand nimeni nu va mai vrea sa transmita nimic prin margele o sa inteleg ca si-au incheiat misiunea, iar eu odata cu ele.

Da, m-au incantat povestile din cartile de marketing cu afaceri incepute in bucatarie devenite imperii globale, dar mergand pe firul lor ceva in mine ma avertiza ca pe sub stralucire si cifre impresionante s-au golit de sufletul pe care il aveau cand incepusera. Au sfarsit prin a vinde obiecte fara energie, sau cu energia durerii si oboselii unor bieti oameni din tari subdezvoltate, exploatati pentru cativa banuti.

Nu, nu, raman asa putin productiva, ratand sansa unei astfel de glorii, n-o sa se scrie de mine in nici o carte, dar va ramane pentru totdeauna bucuria pura a unor momente in inima mea si in alte atatea inimi cu care am impartit-o. Ce bani ar putea-o cumpara sau inlocui?

 

Prefer sa am timp sa pot atinge fiecare om si fiecare lucru ce-mi ies in cale. Prefer sa-l folosesc drept poarta spre infinit unde ma duc sa vorbesc cu Dumnezeu in tacere.

Criza de timp se rezolva doar atunci cand ti-l acorzi tie insuti.