EXPOZITIA – 1 – FACEREA

Am nevoie de o ora pentru mine, o ora la fereastra, in soare, sa scriu, sa ma uit la cer…

E gata expozitia lui Ramon. Azi la sase se deschide, se implineste un vis. A fost o nastere dificila, dar uiti greul cand iti tii copilul in brate .

Cum el n-a putut lipsi de la serviciu, am fost eu si Manuel(proprietarul galeriei)cu “zidirea”.

Fotografiile surprind prima intalnire a lui Ramon cu zapada, dupa 35 de ani de asteptare. Sunt lucrari de un alb pur, din care rasar delicate siluete vegetale. Minimalismul lor cere o curadorie speciala, o incadrare aparte in spatiu. Ne-am dat seama ca fotografiile nu suporta rama(desi initial cumparasem rame/du ramele inapoi), ca albul lor are nevoie sa respire. Le punem fara rama, moment in care vedem ca e imposibil sa le intindem perfect, hartia face valuri si orice mica imperfectiune pare catastrofala. Stricam o poza, alta trebuie repetata, ne mai trebuie una sa faca triptic. Fugi la laborator, stai in trafic.

Suntem raciti, nedormiti, cu nervii intinsi. Pregatim peretii sa fie perfect albi, prelungirea zapezii, masuram spatiile, incadram, dam cu aspiratorul dupa ce am slefuit tencuiala. Privesc bula nivelei si realizez bucuroasa ca momentul e unul de odihna, ca va trebui sa ma misc iar, dar ma odihnesc cat timp isi cauta pozitia perfecta.

Nu stim inca solutia, nu intelegem de ce hartia o ia razna, sunam la laboratorul foto, se mira si ei, stabilim o intalnire pentru urmatoarea dimineata. Fotografiile sunt pe pereti, contorsionandu-se, le privim ca pe un dezastru, avem un costisitor plan b, vine Ramon, izbucnesc in plans cand ma ia in brate, vreau sa iasa, intelegi, vreau sa iasa si sa iasa perfect, as urla mai tare, n-am mancat aproape nimic, mi-e rau, vreau sa ajung in pat.

Noaptea e agitata, cu insomnie, tuse si dureri de spate.Ma rog, printre toate astea ma rog aproape imperativ – Doamne, daca esti aici, fa ceva, te rog, fa ceva! Dimineata ma trezesc cu un vag sentiment de bine, totusi nu vreau sa ma ridic din pat. Du-te tu Rege, du-te tu ca eu nu mai pot! Vorbele astea erau pe jumatate adevarate, stiam ca pot, daca reusesc sa dau plapuma de pe mine. Vrei sa vin? Da.

Ma imbrac repede si iesim. La laborator, unde cred ca toti ne asteptam sa iasa razboi, se rezolva problema repede, cu vorbe bune, cu solutia ideala. Punem fotografiile pe suport dur, vor sta drepte, se vor inrama impecabil pentru cine le va vrea inramate, vor fi gata in 4 ore, si avem 50% discount la toata operatiunea. Ramon fuge la job, eu raman cu Manuel sa ducem treaba la bun sfarsit. Norul care ne acoperise ieri e amintire, pana si racelile noastre s-au indurat s-o lase mai moale cu simptomele. Cat asteptam fotografiile finisam galeria, sa fie cat mai alba, cat mai fara nici un punct, sa primeasca, virginala, visul Regelui.

Imi ramane timp sa fac si cumparaturi, pentru ca va fi mancare mexicana, pe care o vom gati amandoi in noaptea care ne mai desparte de ziua X. Pe drum am timp sa multumesc cerului ca nu ne-a lasat balta, am timp sa-mi tin dragastoasa mana pe piept, in dreptul plamanilor, sa le dau atentie, iar in felul asta putere sa se vindece.

Incape vreme pentru o supa de naut, dupa care primesc semn de la Manuel ca vine sa ma ia ca sunt gata lucrarile. Avem pachetul in brate. Galeria straluceste. Le punem pe masa ca pe sfantul altar. Desfa-le tu, ma indeamna bunul nostru prieten! Oficiez asta ca pe un important ritual. Au iesit perfecte!!!!!

Asezatul pe pereti e floare la ureche. Fiecare imagine pare ca isi gaseste locul, iese din, dar se si dizolva in albul peretelui. Aste e! Ultimul cui batut imi da o senzatie de lesin. Sunt fericita. Fericirea se intinde in mine, in mine cea fara de capat asa incat am senzatia ca intreg Universul e fericit. Ies in strada. Privesc prin fereastra ca si cum as fi un simplu trecator. Fotografia din vitrina leviteaza. Momentul e eternitatea insasi.

Pregatim vinurile, paharele. Totul e la linie. Plec acasa sa gatesc. Cand vine Ramon ii povestesc. Ramane in prag. E ca un copil. E copilul. Nu vrea sa mergem sa vada. Stiu ca nu bucatareala il impiedica, ci altceva. Tocam, fierbem, amestecam prin oale. Mexicul, cu forta ardeilor lui iuti anuleaza insuportabilul emotiilor.

Eteric si pamantean va fi vernisajul. Ma duc sa ma pregatesc, pe mine Regina.

11042667_338267776372160_380856066429476694_n

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s