MECANISMUL

Dupa o noapte de dans si o zi de umblat hai hui printr-o Lisabona varateca, seara n-am fost in stare nici sa mananc. Tot corpul cerea repaos. E minunat sa te obosesti cu lucruri care-ti plac si pe urma sa dormi.

Echilibru caut. Deprind sa ma relaxez. Desi nu ma apasa nici griji, nici nevoi prea mari, am un mecanism interior de creat presiune care merge singur. Functioneaza cu ganduri subtile, imprastiind stari in corp precum sepia cerneala.

Cel mai greu lucru e sa ma odihnesc fara sa simt vina. Sa ma epuizez pare normal, iar oboseala vine incoronata cu un fel de glorie, aia a sacrificiului.

Ieri, desi as fi avut chestii de facut mi-am instalat un culcus pe terasa, am luat-o pe Simonica(Simona Popescu) si Exuviile ei, drept perfecta companie in ale nefacutului nimic, Ramon picta langa mine, soarele ma incalzea topind realitatea. Venea cate un gand impungandu-ma. Sa se termine lumea, na, sa se rupa in fasii panza asta pe care ne proiectam toate cele, sa ramana adevarul, ii raspundeam.

Toata viata am alergat ca un caine in jurul cozii. Cu cat alergam mai tare cu atat se gasea si cineva sa ma laude pentru asta. Ce ma mai bucuram, ce ma mai umpleam de mandrie, dar nu ma opream niciodata, sau poate aveam mici momente, dar incepeam iar. Cu ce m-am ales? Cu un corp care ma doare insuportabil uneori, cu atacuri de panica, cu oboseala care persista si dupa 7 ani de vacanta(cum ii zice tata timpului de cand nu ma mai duc la birou).

Nu stiu sa ma odihnesc, dar invat.

 

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s