RAMUL DE CIRES

Umbland prin lume vad, dar gresesc judecand-o. Nu am exercitiul neutralitatii. Chiar daca imi tin gura inchisa inauntrul meu se zvarcolesc serpii neacceptarii. Tot ce e umbra ma revolta, ma incranceneaza, ma face pasiv-agresiva, sau ma umple de mila. Macar acum stiu ca n-are rost sa pornesc nici un razboi in numele binelui.

Cred in traitul frumos, in capacitatea noastra de a mentine echilibrul si curatenia, dar am dificultati in a accepta alegerile celor care nu dau doi bani pe chestiile astea.

Cum conflictul exista in mine tot apar situatii in care sa-l vad ca sa-l pot elibera. Ma cheama o prietena  s-o vizitez, fericita ca s-a mutat intr-o casa minunata(spune ea). Ma duc plina de elan. Cand imi deschide usa sa cad jos. Apartamentul pe care il imparte cu cativa pusti, studenti, e …ca un grajd. Are vedere la castel si la Lisabona intreaga, dar mizeria dinauntru mi s-a parut insuportabila. M-am refugiat pe terasa. Au venit la un moment dat un baiat si-o fata sa-si fumeze joint-ul, urmand sa se intoarca in paturile lor cu asternuturi murdare si sa se dea pe net.

M-am trezit cu mana inclestata pe spatarul scorojit al bancii azurii unde ma asezasem. S-a activat in mine ceva ca o lumina de panica, un bec rosu, intermitent, o sirena urland. Ei fumeaza cu privirea pierduta in zare. Prietena mea intinde rufe pe un uscator ruginit caruia ii lipsesc cateva fire. Pisica mica, tigrata se prelinge printre picioarele tuturor ca sa aseze undeva la soare.Respir sa mi se desfaca nodul din stomac care imi da o insuportabila senzatie de greata. Ce sa fac, ce sa fac? Recunosc vocea “responsabilei”. Da, am o parte care se simte responsabila pentru tot. De asta ma si dor umerii, pentru ca ea vrea sa car in spate lumea intreaga.

Ce ar fi sa nu faci nimic? ii sugerez.

La plecare trec prin camera prietenei mele. As vrea sa-mi pictezi niste flori pe tocul usii, imi spune. Bine, zic inghitind inca un nod. Sper sa pot.

Ma duc acasa cu toata amestecatura asta contradictorie de iubire, dispret, durere, responsabilitate, neputinta, dorinta de a salva, etc, etc.

Tes planuri. Ma vad inarmata cu o matura propunand prietenei mele ca inainte de pictat flori sa facem curat. Simt totusi ca nu e ok, ca e despre acceptare nu despre schimbare cu forta. Pana la urma obosesc de atata planuit si zic ca mai bine ma dau la fund.

Imi scrie – hai sa pictezi flori. Cred ca de stres la gandul ca tre sa intru iar acolo ma ia cu rau de nu ma pot ridica. Scap, dar revine dupa o saptamana, semn clar pentru mine ca e de terminat cu copilariile si de trait experienta acceptarii, a pictatului de flori peste jeg. Pana la urma asta e iubirea.

Simt bucurie impachetandu-mi culorile acasa, simt ca fac ce trebuie, dupa linistea cu care imi bate inima. Acolo ma astepta acelasi decor. Fara sa-l neglijez nu ma deranjeaza, nu-mi mai starneste emotii. E ce e. Tocul usii, albastru clar mi se pare o bucata de cer. Inalt pe el o ramura, din care cresc frunze si flori de cires.  Sunt speranta insasi, sunt inocenta si neclintita mea credinta in lumina. Se deschid tacute, isi releva frumusetea indiferent daca se va opri cineva sa le vada sau nu. Iubirea e neinvaziva. Exista mereu asteptandu-te sa te deschizi ca sa o traiesti. Sentimentul de urgenta e inutil, ca si dorinta de a rezolva. Povestesc cu prietena mea draga. Se bucura. Ma bucur. Miracolul e transformarea perceptiei, transformarea fricii in dragoste.

A fost greu si totusi atat de simplu.

floare-de-cires

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s