INITIEREA

Acum doi ani parea ca tot ce ating se face praf. A fost clar un an al deconstructiei ca sa poata incepe altceva nou. Nimic din ce imi era caldut, comod, amagitor n-a mai rezistat.

Ce avem e intentia. Din prezent o putem arunca in apele vietii, ca pe o piatra, stind ca nu controlam undele pe care le genereaza caderea ei, cu alte cuvinte nu cunoastem niciodata caile si mecanismele prin care se intampla lucrurile in univers, dar avem darul asta de a fi creatori, avem piatra in buzunar si avem momentul in care putem actiona.

Nu spun ca nu ma incalcesc in iluzii si nu ma pierd, dar am intentii clare aruncate deja in apa. Stiu destinatia, nu drumul. Ce-mi lipseste cand disper, e credinta.

Adevarul cere credinta, iar credinta face loc adevarului. Asta e cerc, nu?

De aici, din increngatura asta asa amgitoare eu doar adevarul il vreau. Nu stiu ce e, nu stiu cum arata, dar am convingerea ca-l pot recunoaste. Cum suntem invatati ca binele e bine si raul e rau,  dar uitam relativul judecatilor noastre, cum ne-am construit o logica separata de cea a firescului m-am trezit de multe ori in situatia in care desi ma straduiam sa fac ce credeam eu ca e bine, parca ma duceam mai la fund. Am pierdut prieteni, chestii materiale, m-am dat jos din limuzina faimei, am zis nu stralucirii stridente, am lasat in urma multe lucruri pentru care alta data m-as fi sacrificat.

Nu fac toate astea din vreo convingere. Am o masura foarte simpla, care nu da gres niciodata. Ma asez in tacere si intreb inima Te bucura sau nu?

Raspunsul vine intotdeauna. Uneori cere decizii contra a ceea ce cred ca e rational. In punctul asta trebuie sa-mi arat credinta, sa recunosc ca nu stiu absolut nimic, sa ma las moale in experienta ca sa pot curge cu Viata.

Ma intorc cu doi ani in urma. Era infricosator. Brusc si unul dupa altul, mi se trageau de sub picioare toate presurile, iar dedesubt nici macar podele nu mai ramaneau, doar abis.

Cand iti sunt amenintate nevoile bazice, cele legate de supravietuire, intri in “save mode”, nu mai ai preferinte, mofturi, criterii, instinctele dicteaza si doar una iti spun – TREBUIE SA TRAIESTI!

Cred ca am trimis zeci, spre suta de cv-uri. N-am primit nici macar un raspuns. De la zi la zi simteam doar ca disperarea se face mai mare si ma acopera. Intr-o zi suna Sara care stia cum stau. Imi zice, o cunostinta are nevoie de cineva sa-i ingrijeasca casa. Mi s-a parut ca l-am prins pe Dumnezeu de-un picior, desi recunosc, aveam o parere foarte proasta despre un astfel de job.

Jumatate radeam, jumatate plangeam, dar m-am dus. Pentru ca Viata ne iubeste imens stie sa ne aline cand alegem sa suferim, asa mi-a trimis la vremea aceea o femeie inteleapta, o sfanta anonima si umila care mi-a aratat ce inseamna sa faci curat pe lume. Mi-a dezvaluit o casta de oameni treziti, constienti, care iubesc si ingrijesc tot ce e lasat sa se prafuiasca, tot ce e dat uitarii si dispretuit cand cere curatire. Asa nu mi-am mai plans de mila, nu mi-am mai zis saraca de mine ce rau am ajuns, am intrat in randurile lor, am primit misiunea si am facut-o cu credinta.

La scurt timp altcineva a mai avut nevoie de mine. De data asta m-am dus cu inima deschisa, cu bucurie, multumind.

Lumea intreaga e casa mea. Fiecare obiect ce-o compune, fiecare fiinta, fiecare lucrusor, are nevoie de atentie. Asta e dragostea, atentie. Stiu ca taind toate panglicile colorate pe care i le-am legat de coada, o sa ziceti ca dragostea a saracit, dar marturisesc de-aici, de la baza lumii, ca lucruile stau exact pe dos.

In calea mea au aparut maestri si povestea initierii lor parea ca seamana cu ce traiesc. Atunci cand au apucat-o pe cale au fost supusi la probe care sa le ostoiasca egoul, au trebuit sa invete umilinta si rabdarea, nu sa jongleze cu concepte si sa se pacaleasca.

Va spun ca Viata ne iubeste imens. Odata ce am acceptat ce aveam de facut au venit miracolele. De exemplu, din cer(ca altfel nu-mi explic) mi-a picat o casa, care acum, inchiriata fiind, imi asigura nevoile bazice ca sa imi pot concentra energia acolo unde am nevoie de ea, nu sa ma zvarcolesc cum o scot la capat cu traiul. Desi as fi putut renunta, continui sa am grija de cele doua apartamente ca si cum ar fi ale mele, am practic inca doua familii de oameni care ma iubesc, am facut acolo cercuri de dragoste care cresc asa cum e menit sa creasca.

In felul asta am la dispozitie o resursa nepretuita. Am TIMP, si-l folosesc sa creez, sa studiez, sa stau in nemiscare si tacere, sa practic, sa cunosc, sa fiu si sa ma vindec.

Indiferent de aparente am facut un pact cu Viata – vreau sa traiesc, nici mai mult, nici mai putin, decat gloria acestei lumi, si sa ma despart de ea stiind ca mi-am implinit menirea, privind inapoi cu un zambet. Experienta mea sa fie marturia faptului ca aici nu e Valea Plangerii ci Paradisul.

5dd0455c23d8d57bef5c8b63c5493ca0

 

4 thoughts on “INITIEREA

  1. … Lola… Lola… avec des hauts et des bas !… tu mergi langa intrebarile mele… eu merg langa “linistea” ta… >:D<…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s