SIMTUL UMORULUI

Sunt  o persoana cu mult simt al umorului. N-ai sa ma prinzi spunand glume in public, dar te poti distra copios cu mine in cerc foarte restrans.

Imi place umorul absurd, si cel negru de asta parteneri ideali de amuzament imi sunt copiii sau oamenii inteligenti.

Simtul umorului e proba eliminatorie la capitolul convietuire. N-as putea trai cu cineva cu care nu pot rade.

Alunec spre sarcasm foarte usor. Imi ies ironii sclipitoare. Alta data eram mandra de ele, mi se pareau semn de desteptaciune, insa  nu ma mai las acolo de cand m-am prins ca sunt o forma de atac, in fond. Umorul e menit sa uneasca nu sa ridiculizeze.

Dupa patruzeci de ani simtul umorului e o pretioasa unealta pentru traiul zilnic, autoperfectionandu-se pe masura ce te relaxezi. Acum multe din cele ce ma faceau sa ma incrunt la 20, imi starnesc rasul si zau ca e mult mai bine asa.

Nu scriu postul asta sa marturisesc cat sunt de simpatica ci sa vin, poate, cu o solutie amuzanta in caz de tensiune in pericol sa devina conflict. Faza e importanta, faza de tensiune adica. Daca ai scapat-o si s-a facut conflict e mai greu s-o dezamorsezi asa, dar cine stie.

Datele problemei:

primit partener inteligent care a trecut initiala proba de umor, deci convietuim

fiecare si-a construit, pana sa ne gasim, cate un ego solid, atat de solid incat ne-am stricat de ras vazand, unul in computerul celuilalt, un fisier numit in limbi diferite, dar in esenta identic EU-EU(al meu e me-me, al lui yo-yo)

in faza incipienta, aia de cunoastere/adaptare me-me si yo-yo s-au incaierat pe rupte

e scris in stele si in numarul destinului(pe care il avem identic)  ca dispunem de egala caposenie, forta de a argumenta, si dorinta de a invinge. Impaca-i drace!

Pe calea razboiului n-am reusit decat sa ne stoarcem de puteri, sa ajungem mereu in punctul unde ne intrebam daca are rost sa mai continuam impreuna. Insa de la un timp e altfel, cu totul altfel. Me-me si yo-yo raman la fel de prosti si gata sa se incaiere, dar diferenta e ca ne-am dat seama ca nu suntem me-me si yo-yo, nu suntem numai egourile noastre, mai suntem ceva. Ceva-ul asta ce suntem e…cum sa-l definesc… un spatiu de acceptare unde razboiul nu are nici un sens, ceva-ul e inteligenta vie care imagineaza solutii, care rezolva conflicte, care nu are nevoie sa fie validat prin victoria ultimului cuvant.

In fine, simt ca ma pierd in explicatia de mai sus, cert e ca am ajuns in punctul unde am vazut ca in afara de dezechilibru emotional, conflictul nu ne aduce nimic, atunci partea noastra inteleapta a inceput sa vina cu solutii. Viata, in esenta, are un teribil simt al umorului.

Asa au aparut Mamaaaa si Pufi, personaje ivite spontan. Mamaaaa e o imaginara instanta superioara, iar Pufi suntem fiecare pe rand, ca parte reclamata.

Daca se baga de seama o atitudine, un cuvant, ceva ce poate duce repede la cearta(ca doar ne cunoastem), atunci cel care a comis-o va auzi Mamaaaa, Pufi a zis asta, sau a facut cealalta.

Ramon a fost primul care a apelat la Mamaaa.Parea ca o suna la telefon. O facea adorabil, ca pe o mica piesa de teatru, ma reclama cu suspine, cu taceri subintelese, cu replici din registrul saracul de mine, ma rog, ceva atat de amuzant ca uitam si unul si altul de vreun posibil motiv de cearta.

Incet, incet Mamaaa a devenit o prezenta constanta. Nici nu mai e nevoie de un spectacol elaborat. E suficient ca unul s-o strige, iar celalalt sa-si dea seama ca undeva a intins coarda, ca n-a fost atent la ce spune, s-au a facut ceva ce deranjeaza, dar nu se simte atacat. Apelul la Mamaaa starneste intotdeauna un zambet odata cu constienta faptului ca nu erai constient.

Dincolo de copilarescul ei abordarea asta face un lucru extraordinar – previne. Nu-i mai activam direct pe me-me si yo-yo care doar o vorba asteapta sa sara unul la gatul celuilalt. Mamaaaa e o instanta adulta. Cum egoul are o structura infantila se cuminteste in prezenta ei.

Apoi Pufi, numai si prin nume e simpatic. Pufi e inofensiv, calca in strachini, insa nu e rau intentionat. Atunci cel reclamat se identifica cu o fiinta inocenta, e… Pufi. Rade, se prinde- aoleu, uitasem de mine, eram Pufi.

Prieteni_1073

 

Viata are solutii creative, sunt foarte accesibile, dar le tine in zona ludicului, copilarescului de unde suntem indepartati constant cu expresii de genul ce ai draga ai dat in mintea copiilor. Mai bine sa mai fim consumatori de antidepresive, cumparatori compulsivi de nimicuri, si victime ale propriilor noastre relatii inradacinate inconstient in ego?

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s