NESINGURATATEA

Vara ma bucura pana la ultima celula. Sunt a soarelui. Lucrez margelele in parc, iar cand obosesc ma intind si privesc cerul, printre gene, printre crengi si frunze. Nu mai vad bine de-aproape. S-a intamplat brusc, ma incomodeaza, ma intriga ca ceea ce inainte se facea mai clar prin proximitate acum se incetoseaza, totusi accept. Existenta curge. Noi ne cocotam prin copaci. Vrem sa ne curatam. Ce bine ar fi sa existe pentru suflet o pasta asa ca cea ayurvedica, de dinti, pe care mi-a recomandat-o un prieten. Vezi ca albeste, imi zice. Da, da, am mai auzit eu. Avea dreptate, albeste dramatic. E doar din plante. A reusit acolo unde toate chimicalele au dat chix. De ce acum cand albitul dintilor era ultima mea grija… Tre’ sa gasim ceva natural care sa ne detartreze si inimile, dar mai intai e nevoie sa uitam scopul asta.

Inainte nu aveam nici un dialog cu Dumnezeu. Acum vorbesc zilnic cu el. Nu-l rog nimic. Doar ca nu vreau sa-l mai las singur.

Stiti, sunt clipe luminate cand te prinzi de niste lucruri desi ti se pare ca le cunosteai deja. De fapt, sunt clipele cand pricepi cu inima. Pe Dumnezeu il facusem dupa chipul si asemanarea mea: indiferent, superior, izolat, prea ocupat cu tot restul Universului ca sa mai aiba ochi si pentru mine. Gasesc undeva scris: de cate ori alegi sa te insingurezi si Dumnezeu ramane singur pentru ca in inima lui esti de neinlocuit. Cuvintele astea m-au facut sa-l iubesc pentru prima oara, adica sa simt o coplesitoare compasiune pentru El, cel lasat singur, stiind ce teribila e singuratatea. Din clipa aia ceva s-a schimbat in structura mea. Pentru ca acum e natural sa-i vorbesc si  fac din ce in ce mai multa liniste ca sa-l pot auzi.

Prin iarna aparuse un mesager, un barbat nordic. Vorbeste cu Dumnezeu! m-a indemnat, dar nu din an in paste, vorbeste zilnic cu el. Bine ca stii tu! i-a raspuns egoul meu convins ca daca o sa fac asta n-o sa fiu decat o biata nebuna vorbind singura. Totusi o alta parte a mea, mai inteleapta, l-a recunoscut pe omul respectiv ca pe un purtator de mesaj si s-a deschis caii asteia desi habar n-avea ce sa faca exact.

Nici chiar acum, uitandu-ma inapoi nu pot spune cum s-a legat conversatia cu divinul. In planurile subtile e dificil sa definesti ceva, apoi e labirintul cu toate intortochierile lui, cu momentele cand crezi ca esti in fundatura, cu intorcerile ca sa poti inainta.

Cert e ca nu mai sunt nici o clipa singura. Asa simt. Ma duc bucuroasa unde sunt trimisa avand grija sa-mi fac treaba bine, cat pot de bine. In rest imi veghez energiile, iar unele, cele ale umbrei sunt animale agresive, infometate si ranite. N-am stiut cum sa ma port cu ele. De frica am vrut sa le decimez fara sa inteleg pe-atunci ca lucrul asta e imposibil. Acum iata-ma si imblanzitoare de fiare. Iar sunt in puncul de “nu stiu cum sa fac” insa am incredere ca o scot la capat.

E fascinant sa ma vad, sa ma cunosc fara sa imi mai fie rusine. E eliberator sa recunosc cine sunt cu toate ale mele, cu micimile, intunecimile, dar mai ales cu orbitoarea stralucire de copil al lui Dumnezeu. Intreb cu inocenta tot ce vreau sa stiu, bat la orice usa fara frica, cer stiind ca am dreptul sa primesc.

10470934_10152476673927566_3578275957643258880_n

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s