ZEN, BOLLYWOOD SI FOSILE MARINE

Viata e un fabulos bazar, un Taica Lazar in care daca intri nimic nu pare ca e nou sub soare, insa  comori adevarate isi traiesc miraculoasa existenta, acoperite cu un strat mai gros sau mai subtire  de derizoriu. Doar “aurul prostilor” straluceste.

Ne imbracam si mancam in fiecare zi.Cum putem scapa de corvoada asta  cotidiana? e intrebat maestrul de catre un novice

Mancam si ne imbracam, fu rasunsul.

Nu inteleg maestre

Atunci mananca si imbraca-te.

N-am sa explic povestirea zen strecurata ca din intamplare aici, desi mintea mea tare ar vrea sa traga o concluzie inteligenta. Mananc si ma imbrac. Ma intorc in bazar sa suflu praful de pe vechituri. Da, e nevoie de act pentru a intra in contact cu ce-i esential, trebuie sa ne murdarim pe degete, sa cotrobaim, sa apucam ceea ce pare un capat de sfoara, dar va asigur ca nu e doar atat.

Sambata seara petrecere indiana in Mouraria. Preet Ray canta de mama focului. Ce vad ar putea fi catalogat cu usurinta kitch, dar dincolo de derizoriu simt ceva in zambetul pustiului, ceva ce nu poate fi acoperit de ceasul lui mare cu sclipici, nici de freza smechera. Daca ceva-ul trebuie sa fie numit atunci i-as zice inocenta.

Lume, bere, chef de dans, fete miscand din solduri, barbati un pic stangaci dar plini de bune intentii. Persista in miscari si priviri intepeneala noastra de europeni prea educati/dresati ca sa mai fim cu totul noi insine. Apar trei indieni care fac imediat o oaza de bucurie fara rezerve. Rad cu ochii, cu toata gura, canta, se misca a la Bollywood si-i doare in pix de imaginea lor exterioara. Ei danseaza.

Odata se aprinde scanteia in Rege, ma ia de mana si pana sa ma dezmeticesc topaim amandoi in cerc cu indienii. Fraternizam. Uit de mine aia care se vede din afara. Raman un ghem de veselie. Dansez. Cand ma uit imprejur cercul deja e mult mai larg. In ochii tuturor arde acelasi foc. Nu mai suntem separati de nimic.

Am plecat acasa cu inima zvacnind de dragoste.

A doua zi ne-am dus in Cascais. Dincolo de obisnuitul existentei – mananc, ma imbrac, platesc facturi, viata noastra are o dimensiune mai putin vizibila, dar mult mai amuzanta, cea in care ne lasam sa fim copii si  multumesc lui Dumnezeu, ne potrivim, nu doar ne toleram.

Hai sa adunam pietre! Iuhuuu!

Caldura mare. Cascaisul plin de lume iesita la soarele pe care nu l-am vazut des iarna asta. Lasam drumul principal. Ne ducem pe stancile da la marginea oceanului.

Stau nemiscata, soparleste, primind caldura si lumina ca pe sfanta impartasanie. Regele are canadiana galbena, si-a pus gluga sa nu-l bata soarele, manusile, tot galbene, de plastic, ii apara mainile. Si-a cumparat in drum un ciocan, o dalta, iar acum bocane dislocand pietre pentru muntii lui in miniatura. Am gasit un bat de bambus pe care il lovesc de stanca nascand un ritm.

Plecam in alt loc, tot pe stanci, aproape de Boca do Inferno. Aici pietrele sunt negre, ridicand catre cer canini agresivi. Gasesc una lisa, alba, adapostita . Ma dezbrac, ma intind pe ea si ma dau iar luminii. Pasi puternici fac sa vibreze pamantul. Asta nu e Regele, el nu merge asa. Deschid ochii cu inima sagetata de grija. Vad printre gene o creatura stranie. Un barbat in negru, cu gluga pe cap, cu privirea ascunsa, tinand in mana un vas alb si cinci jerbera sangerii.

Prezenta lui ma nelinisteste. Ramon se apropie si imi zice hai de-aici. Barbatul se intinsese undeva printre pietrele negre tinand florile pe piept.

Ce-i?

Nu stiu ce-i, dar hai, nu-mi place ce simt.

Am incredere in presimtirile lui si in ale mele asa ca fara cuvinte am luat-o din loc.

Te duc in imparatia pietrelor, i-am spus. Coboram pana cand ajungem pe platoul de langa mare. E un loc aflat la cativa zeci de metri sub promenada plina de lume unde regasesti paradisul tacut al inceputului lumii.

Doi pescari isi vad linistiti de unditele lor. Ma intind pe piatra calda. Ramon gaseste fosile. Vine cu ochi luminosi si-mi zice ca e visul lui implinit. Ne petrecem urmatoarele cateva ore in cea mai deplina, pura, seninatate. Eu nemiscata, el bocanind, aducandu-mi din timp in timp comorile rapite rocii. Valurile se sparg ridicand jerbe de 4-5 metri inaltime, invadand platoul ca sa se scurga iar in mare. Neobosita, apa vine si pleaca. Facem tai-chi cu fata la ea si la soare, simtind imensa energie, trecand dincolo de contrarii. Ne ducem acolo unde ajung valurile. La inceput mi-e frica, dar odata ce ma linistesc parca si apa se linisteste. Doar ne mangaie picioarele.

Iesim la suprafata ca si cum am fi fost in alta lume. Mergem pe spinarea sarpelui de piatra:

Ride the snake, ride the snake

To the lake, the ancient lake, baby

The snake is long, seven miles

Ride the snake…he’s old, and his skin is cold

DSC06376

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s