LIMITELE SUNT ALE NOASTRE

Azi m-am trezit cu fata la cearceaf. Asa sunt unele dimineti. Nu ma mai lupt cu ele. Stau putin cu mine. Ma centrez in ce e vesnic, in iubire adica. O fac la modul cel mai practic, respiratie cu respiratie.

Singurele bariere care ne separa de Dumnezeu sunt cele pe care le ridicam noi. Mi-am vazut gandurile negre facand cerc in jurul meu si mi-am inchipuit ca dincolo de ele e totul. Daca reusesc sa le imprastii nu o sa ma mai simt izolata aici, in spatiul asta mic pe care singura l-am facut. Cu fiecare respiratie desir mental ceata intunecata, functioneaza, s-a risipit. Ma simt libera, in comuniune cu vastul spatiu ce se deschide de jur imprejur. Acum pot incepe ziua mi-am spus zambind, dar am mai lenevit 10 minute, apoi m-a sunat Mihaela din greseala, insa mi-a dat o veste buna – daca te lasi sa curgi cu viata ceea ce parea de netrecut se deschide magic. Nici o intamplare nu e intamplatoare, asa ca apelul l-am luat ca pe un semn.

In scurt timp alt telefon. O voce de barbat pe care nu o recunosc. Vorbeste romaneste. E Florin(mi-e unchi dar avem aproape aceeasi varsta). Pana azi n-am vorbit niciodata la telefon cu el. Noi cand eram mici ne intelegeam foarte bine si n-am sa uit o vacanta de vara pe care am petrecut-o zi de zi impreuna umbland prin padure, pe dealuri pana cadeam lati de oboseala.  Ne-am reintalnit anul trecut, dupa vreo 20 de ani si am schimbat numere de telefon.

Ca si cum n-am fi vorbit de ieri imi zice te-am visat asta noapte si m-am gandit sa te sun. Mie imi place foarte tare cand lucrurile se petrec asa, cand timpul nu exista, cand nu e nici o stinghereala, cand un om viseaza un alt om si simte sa-l salute, sa-l intrebe de sanatate.

El a cazut de pe casa. A suferit vreun an operatii la piciorul rupt. I-am transmis iubire si vindecare, din inima la inima. Mi-a spus ca o sa fie bine. M-a visat cam trista, dar sa nu-mi fac griji. Totul e asa cum trebuie sa fie.

Imi scriu cu tata. E un inger care vegheaza. Daca n-ar fi el…dar e si sunt recunoscatoare.

Azi ma duc la Santa Casa. Ies cu bicicleta. Sunt imbracata incomod, incepe ploaia… ma intorc si decid sa iau metroul. E cam tarziu, am mult de mers pe jos de la metrou la centru si parca mi-a pierit cheful. Da, mi-a pierit. Sunt la 200 m de cladire si imi vine s-o iau in alta directie sa nu vad pe nimeni, sa nu fac nimic, sa ma intind in iarba verde si sa ma uit la cer. Sunt obosita.

Las toate fetitele astea mofturoase sa iasa din vagaunile lor sa sa-si dea reprezentatiile, continui sa merg.

Ii gasesc pe dragii mei jucand carti.  Intre ei e o doamna care de vreo 3 saptamani pare ca nu-i e bine deloc. I-a disparut voia buna, e toata rani pe fata, cred ca a cazut pentru ca se plange mereu de ameteli. Nici nu vrea sa mai intre cu noi in sala. Azi e ursuza. Protesteaza cand ceilalti intrerup jocul. Incerc sa fac pace, spun ca nu-i graba, pot termina, sau daca prefera chiar pot ramane sa joace carti ca eu nu ma supar.

Nici nu ne gandim sa nu venim, e spre binele nostru ca uite nici doctor nu ne mai trebuie de cand facem exercitii, zice dona Maria. Entuziasmul lor ma anima.  SUNT! N-am granite, dau si primesc, totul curge, copiii interiori zambesc fericiti. Dupa exercitiul de integrare a vointei, iubirii si puterii creatoare, in care am reusit sa ma las profund, raman ochi in ochi cu senhora Amalia, de care va ziceam ca nu se simte bine. Viata oglindea Viata, Viata iubea Viata. M-am auzit vorbind desi in minte nu-mi planuisem sa rostesc nimic – atat avem, ziua de azi si ea e un dar, un mare dar. Am simtit adevarul asta cu totii, vibra in tacerea care s-a lasat.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s