A FOST ODATA AMSTERDAM…

A fost odata Amsterdam…

Parca ne-am intors demult, iar calatoria e un vis indepartat. Acum scotocind prin minte si poze totul reinvie cu mici detalii, cu franturi de stari, facandu-ma sa zambesc larg ultimei dimineti de ianuarie.

Ma simt bogata. Bogatia mea se masoara in prieteni, in oameni care isi deschid casa si inima pentru mine, pentru noi.

Altfel ne trebuie foarte putin, material vorbind, ca sa fim fericiti.

Vacanta asta a fost una low budget, dar am trait noua zile de abundenta, in care orice parea dar binecuvantat.

Laura ne-a facut rost de biciclete. Una mica si una foarte mare. Din prima zi am intrat in nebunul trafic ciclist din Amsterdam. Pana nu-l incerci nu-ti poti inchipui ce presupune. Viteza, indemanare, atentie. Soferii sunt grijulii, deci prezenta masinilor nu tulbura, insa biciclistii si cei cu scutere, care folosesc tot banda pentru biciclete, vajaie pe langa tine, apar la toate colturile, intretaindu-ti rapid calea. Nou fiind in trafic, iti cam trec fiori pe spinare, mai ales cand nu stii nici macar incotro ti-e drumul. Noroc ca Laura a fost cu noi in primele zile aratandu-ne rutele importante prin oras si catre casa.

Pentru mine bicicleta e mijlocul de transport ideal. Te duce unde vrei, o poti lasa oriunde, faci miscare, te curati de ganduri.

Nu ne-a luat mult sa ne obisnuim, sa intram in suvoaile de oameni pedaland si sa vedem asa, de la inaltimea seii frumusetea orasului. Vremea a fost rece, mai mult ploioasa, dar nimic nu ne-a facut sa renuntam.

Acolo se lumineaza tarziu, pe la ora noua. Era un pic derutant. Dormeam mult, asa ca perusii carora le acoperi colivia ca sa stea linistiti. Dupa micul dejun tihnit ne imbracam bine, ne luam harta si pe-aici ti-e drumul.

Alt dar al Laurei au fost cele doua carduri pentru muzee. In fiecare zi ne-am umplut de frumos. Faceam zig-zag-uri de-a lungul si de-a latul orasului simtitndu-ne adevarati exploratori, pierzand notiunea timpului si incalzindu-ne, dupa frigul de afara, in fata atator minunatii.

Spectacolul pe care ti-l ofera strada poate fi un scop in sine al vacantei. Casele, cu ferestre uriase, fara perdele, iti lasa vederii interoare care mai de care mai chic. Ai senzatia ca rasfoiesti o revista de decoratiuni. Cand se lasa seara si se aprindeau luminile mergeam pe stradutele de langa canale satisfacandu-ne deplin voyeurismul, traind o bucurie si o uitare de sine care imi aduc aminte de starea noastra naturala.

Laura ne-a dus in locurile ei dragi. Asa am ajuns de doua ori la Mezrab, centru cultural iranian avand ca nucleu o familie, unde mama  face  supa grozava si ceai dulce de menta proaspata, iar bietii  organizeaza: storytelling, spectacole de improvitatie si multe altele. Pe urma am ascultat muzica live la De nieuwe Anita, in alta seara am cinat la De Peper-organic cultural kitchen, care m-a facut sa visez  propriu-mi spatiu alternativ, aici in Lisabona sau unde s-o putea pe lumea asta, ca bucataria mi-e draga si-mi lipseste sa gatesc in locuri publice.

Am avut parte si de o aventura cu origini romanesti. Parintii Laurei i-au trimis pachet, care trebuia recuperat de la o autogara, hat depate. Ne ducem in seara stabilita, fara sa fi primit asteptatul mesaj din partea soferului ca a ajuns, ceea ce era un pic nelinistitor. Nici urma de autocar. Laura face rost de telefonul omului, il suna si afla ca n-a sunat-o pentru ca nu avea numarul ei complet, iar el era deja in alt oras. Singura solutie, se revenim in acelasi loc a doua zi la 5 dimineata, cand se intoarce masina.

Cum pachetul cantarea peste 20 de kg, imposibil sa-l care o singura persoana pe bicicleta, facem echipa, ne sculam cu noaptea in cap, ne luam fiecare rucsac,pedalam 10 km prin orasul adormit,  impartim prada in trei, pedalam 10 km inapoi, mai dormim cateva ore, iar la trezire sa te tii…sarmale, cas, zacusti, gemuri fara zahar si niste placinte cum de mult n-am mancat. Saru’ mana mama lu’ Laura!

Sa porti de grija e natural, sa iubesti e natural atunci cand te simti iubit, ingrijit si linistit. Astea 9 zile au fost un intens exercitiu de dragoste. Nu ca am trai altfel in restul timpului, dar cand poti iesi putin mai mult din iluzia lui a face totul se intensifica la nivelul lui a fi si singurul sentiment e iubirea.

Voit n-am deschis calculatorul, n-am citit, folosind spatiile cand nu era nimic de facut, care altfel ma panicheaza, stand cu mine. Asa am putut vedea de ce fug, la ce nu-mi place sa ma uit, de ce mi-e frica si credeti-ma sunt multe. Nimic in afara, totul in mine

Intr-o dimineata, cand ma bantuiau  ganduri, iar sentimentul dominant era de fara sens, cand o voce morocanoasa imi ucidea bucuria si eu de frica sa n-o aud as fi facut orice, m-am asezat la masa, in fata geamului, cu spatele la Rege, care era ocupat cu ceva, si am decis sa nu mai fug. Cu ochii inchisi lumii, ma uitam la cenusiul din mine, ma lasam traversata de moartea aia abstracta. Era insuportabil, atat de greu de indurat incat as fi vrut sa dispar in clipa aia, pur si simplu sa dispar. Plangeam fara nici un zgomot. Atunci a aparut, in sfarsit, soarele. Ii simteam lumina si caldura prin ploapele inchise. Ramon m-a mangaiat, mi-a vorbit intelept ca intotdeauna, m-a ascultat si mi-a sters lacrimile.

Toata ziua mi-a fost greu. Scotoceam in mine dupa putina bucurie si n-o gaseam. Seara ne-am dus la biblioteca publica. O cladire de 7 etaje unde ai acces gratuit la tot ce-ti trece si nu-ti trece prin cap. Acolo se duce Laura sa lucreze. Ne-am intalnit. I-am spus si ei ce greu imi e. Stie, cu totii stim si poate asta e marele dar, ca ne avem unii pe altii putandu-ne marturisi, fara frica, sau rusine dedesubturile maloase. Vorbind cu ea m-am scututrat, s-a risipit neputinta.

Am urcat la ultmimul etaj sa mancam. Ne-am impartasit alte lucruri, si momentul ala, cu trei prieteni in fata unui geam prin care se vede orasul, pe care sunt proiectate imaginile lor de oameni, frumosi, liberi, curajosi mi-a ramas lipit de inima umplandu-ma de speranta. Suntem calatori, uneori ne pierdem busola, dar nu ne pierdem spiritul si el e sfant, intelept, ghidandu-ne.

Laura ne-a mai daruit ceva nepretuit. Prietenii ei, oameni calzi, cu ochi de lumina pe care aveam sentimentul ca-i stim demult.

Intr-o seara ne-a invitat la cina Robert, un artist pe care l-am  cunoscut prin Couchsurfing. Ne-a legat dragostea comuna pentru Brancusi, i-am dus una dintre cartile mele despre sculptor pe care o aveam in franceza, mi-a daruit un album al lui Isamu Noguchi, unicul discipol al lui Brancusi. Nu stiam ca a vut unul. In felul asta am patruns in unviersul unui om interesant, intr-o casa plina de obiecte ciudate, cu o atmosfera boema.

Eram in centru asteptand ora sa mergem la cina. Casa lui Robert se afla la o distanta apreciabila, dar cu bicicletele nu era asa greu de ajuns. Asta pana sa inceapa ploaia. Am crezut ca va trece repede, asa ca toate cele de pana atunci. Dupa jumatate de ora de stat sub o streasina, vazand ca se intetesc si ploaia si vantul decidem sa cautam o cafenea sa ne incalzim. Intram in prima intalnita.  Ne luam doua ceaiuri sperand sa putem pleca curand. Nici gand sa se opreasca rapaiala de afara. In jurul nostru oamenii isi fabricau tigari groase de marijuana fumandu-le individual. Nu stiu daca era un semn de abundenta, sau pur si simplu un obicei( pentru ca pe-aici se shear-uiesc ), dar cert e ca in scurt timp s-a facut de jur imprejur un fum consistent care ne-a luat bine de cap. La final vedem ca suntem intr-un loc celebru, dovada fiind un perete plin cu poze de vedete holliwoodiene bucurandu-se de un joint la liber in Amsterdam. Plecam ametiti, prin ploaia care turna cu galeata, ajungem la Robert uzi ca doi pisoi uitati afara, ne bucuram de caldura sobei care ne usuca hainele, bem vin, mancam mancare tipic olandeza, povestim de tata Brancusi ca de un cunoscut drag, de pe pereti ne privesc masti africane, lumanarile dau o lumina mierie, simt cum somnul ma napadeste scuturandu-se repede cu frisonul ca vom iesi iar in frig si ploaie pe lungul drum catre casa.

Da, Amsterdamul e un oras ispirator, artistic pana la ultimul detaliu, locuit de oameni inalti, blonzi, cu trasaturi frumoase. Are adorabile piete de weekend, magazine biologice foarte accesibile, are parcuri, apa, pasari si iepuri, are viata, are povesti care se tes neincetat. Una e cea pe care tocmai ati citit-o si sper ca v-a placut.

5 thoughts on “A FOST ODATA AMSTERDAM…

  1. Frumoasa povestirea ta cu prieteni si popasuri din Amsterdam. Mai ca v-am însoțit si eu, de-a lungul canalelor, in escapadele voastre pe biciclete. Intr-adevăr, comuniunea cu oamenii este o mare bogatie de care uitam uneori.

  2. Esti asa frumoasa, Lola, si la exterior, si in interior. Blogul tau e o sursa constanta de bucurie si de invataminte pentru mine. Iti trimit ganduri bune si iti doresc numai bine!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s