AVENTURI

Dupa apa, focul si dupa foc hotii, somnifere, o disparitie in miez de noapte…Rodica Ojog Brasoveanu ar fi lesinat de invidie vazand cum realitatea face concurenta serioasa romanelor ei.

Intr-o zi mirosea in apartementul nostru a fire incinse. Pun mana pe toate prizele sa vad care e fierbinte, verific aparatele electrice. Nimic nu parea in neregula, dar nici mirosul, nici nelinistea mea ca ceva arde mocnit nu dispareau. Pe la 11 noaptea bubuie contoarul cu o jerba de scantei. Ramanem  in bezna. Bate Antoaneta la usa ca nici la ea nu mai functiona nimic, apare si senhor C. Vanzoleala mare. De cate ori conectau siguranta la panoul general, al nostru bubuia si scotea flacari pe unde putea, iar eu trageam un tipat de spaima. Reactiile astea in lant s-au repetat de cateva ori pana am simtit ca ma lasa nervii si i-am rugat sa asteptam specialistul. Descoperim ca prizele functioneaza totusi. Fericiti ca avem apa calda, caldura si frigider ne-am culcat.

A doua zi am petrecut-o cu electricianul ceea ce mi-a dat inca o data prilejul sa constat bunul simt al portughezilor astora, oameni simpli. A reparat ce-a reparat, functiona tot, dar dupa plecarea lui ne-am dat seama ca ceva nu mergea tocmai cum trebuie. Sunam si zice ca vine ziua urmatoare. Eu aveam pe cineva programat pentru reflexoterapie. Exact cand ma asezasem sa meditez putin, sa ma pregatesc, vine electricianul. Mut iar dulapul, caci am uitat sa zic un dulap ii statea in cale impiedicandu-l sa lucreze la contoar. Nu-mi doream decat sa-l vad plecat. Repara  ce nu mergea bine, il aud intrebandu-se mai mult in barba, de ce nu e curent in nu stiu ce priza, dar cum eram ingrijorata ca n-am sa fiu gata la timp pentru reflexoterapie nu dau importanta.  Pleaca si constat ca nu e curent in dormitor, in bucatarie, la masina de spalat si la boilerul din baie. Vis!

De doua zile intindem prelungitoare de colo, colo. Azi plecam la Amsterdam. Perspectiva asta ne-a dat relaxarea sa luam lucrurile cum sunt  stiind ca se vor remedia pana venim.

Problema curentului electric a fost absolut eclipsata ieri, cand de dimineata aud batai zdravene in usa. Senhor C, ravasit spunandu-mi ca s-a intamplat o tragedie, ca a disparut cainele, ca el a fost dorgat si pradat de femeia in compania careia si-a petrecut seara. Ii dau telefonul sa sune pe unde avea de sunat, ca femeia plecase cu telefon, ipad, argintarie plus toate cheile de la casa si masina, incerc sa-l linistesc, ma duc, la rugamintea lui sa strang tot ce-i putea aminti de caine, pe care il credea definitiv pierdut dupa ce umblase toata noaptea intr-un taxi cautandu-l pe strazi. Gasesc in bucatarie dovezile faptului ca a fost adormit cu…ceva. Pe masa erau urmele unei pastile sfaramate, intr-un pahar se vedea cum praful fusese amestecat cu apa.

Ii pregatesc sa manance si ii zic sa multumeasca cerului ca e viu. Nu, mai bine muream sa nu mai sufar atat in clipa asta, imi zice cu ochii in lacrimi. Lasa ca Viata are planurile ei cu tine, iar daca suferi s-a ivit oportunitatea sa te transformi, raspund in gand, ca numai de lectiile mele n-ar fi avut el chef. Nu judec pe nimeni insa nici nu pot sa nu vad erorile pe care le facem cu totii. De multe ori, in sinea mea, urmaresc firul lucrurilor in care logica Vietii se arata impecabila, iar bunvointa ei infinita. Nimeni nu e lasat cu indiferenta in propriile-i greseli, mereu se ivesc ocazii sa corectam, mereu se deschid porti catre casa noastra cea adevarata, insa nu le vedem pentru ca ne concentram pe ceva ce nu exista – greseala/pedeapsa.

Eu cred ca senhor C are dreptul sa moara demn, cu lectiile invatate, asa cum are dreptul sa mai stea pe lumea asta traind Adevarul, nu suferinta si insingurarea  in care se zbate acum.

“Stiam” ca va gasi cainele. De cate ori ma gandeam la el nu ma lua tristetea ci o unda de bucurie, pentru ca ii vedeam intalnindu-se, imbratisandu-se. Cu toate astea i-am respectat dorinta si am aruncat lesa, castroanele, mancarea. Ar fi dragut sa aiba lucruri noi cand se intoarce. In cateva ore cineva de la primarie s-a prezentat la usa anuntand ca au gasit cainele.

Am umblat ca un titirez ziua intreaga, rezolvand tot felul lucruri ca viata sa se intoarca la normal. Pentru seara l-am invitat la cina sa nu stea singur cu gandurile lui. O anunt si pe Antoaneta de jantar-ul(cina) nostru comunitar bucuroasa ca tot ce se intampla ne aduce impreuna, ne face sa ne acceptam si sa ne iubim asa cum suntem.

Il recupereaza pe dumnealui catelul umblaret care probabil a profitat de usa lasata deschisa in timp ce femeia cara lucrurile din casa si dus a fost. Era obosit, murdar, flamand, spasit, cu o fata de care nu stiai daca sa razi sau sa plangi. Ii pregatesc un orez cu pipote, ca mancare caineasca n-avea, primeste o baie serioasa si asa aranjat vine, ca guest star, cu stapanul  la noi la cina.

Primim in dar o tesatura pictata manual, binecuvantata de Dalai Lama, bem vin, mancam scoici, ascultam povesti si e bine. Un bine care ne suspenda, ne extrage din timp, din spatiu, din viata cotidiana, un bine care vine din interior fiindu-ne comun.

Daca intamplarile astea au o morala, atunci ea este  proprie  fiecaruia dintre noi, finalitatea fiind una singura – transformarea.

P.S. Azi a venit ploaia…in vizita, sper sa nu considere o impolitete ca o lasam singura in casa. Peste cateva ore zburam la Amsterdam unde cica ploua🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s