GNOCCHI

Gnocchi sunt paste preparate in casa, dar nu despre o reteta culinara o sa scriu azi ci despre experienta in A FI.

Fiecare rostogol se face de mana. Cand te vezi cu aluatul in fata ai senzatia ca operatiunea  va dura la nesfarsit, ca momentul divin cand ii vei avea fierbinti si bine acoperiti de sosuri, in farfurie, nu va veni prea curand. Te apuca nerabdarea si nu numai.

Initial am cautat metode rapide. Nu ma interesa forma desi vazusem ce frumosi ar putea fi. Dai incolo, mi-e foame, vreau acum! Noroc cu Regele. Nici el nu pare culmea rabdarii, dimpotriva, isi arata iritarea si lipsa de chef la inceputul multor activitati, dar odata ce porneste  parca vin ingerii si-l cuprind cu aripile.

Se apuca  metodic sa dea fiecare bucatica de aluat pe spatele unei furculite, asa ca pe tobogan. Se lumineaza tot ori de cate ori forma e reusita, se lasa o tacere blanda, imi trece nerabdarea, dispar junghiurile de foame compulsiva, timpul se dilata. Stam amandoi in bucatarie. Mai invart  in cratita unde bolboroseste sosul de rosii proaspete, pun apa la fiert, rad branza, desfac o sticla de vin…

Ceea ce parea piedica in calea fericirii e fericirea insasi. De ce? Doar pentru ca impartisem lucrurile: sa faci gnocchi e o plictiseala, sa mananci gnoccchi e un deliciu. Cand am lasat imparteala imaginara a face s-a transformat in bucurie, a manca a fost incununarea unui act sacru(pentru ca tot ceea ce facem cu prezenta e sfant).

Am simtit ca fiecare inghititura ne vindeca, ne mangaie interiorul, ne da energie.

Intr-o seara aveam invitat un prieten la cina. Ce sa facem? Gnocchi!!!! Sa facem gnocchi impreuna, sa-i daruim experienta cu totul, nu numai rezultatul din farfurie.

Eu mi-am pastrat atributiile din zona sosului lasand barbatii sa dea de-a dura paste.

Ce dar nepretuit a fost pentru noi toti seara!

Marturisesc ca ego-ului meu i-ar placea sa fac lucruri marete, ceva monumental, ceva cu impact major in lume, iar numele lui sa fie gravat cu litere mari si aurii la loc vizibil. Da, am un ego foarte bling-bling, care ma sacaie permanent cu ideea ca nu fac destul. Noroc ca il vad, il vad intai cu ciuda, cu teama ca ar putea sa aiba dreptate, apoi imi amintesc ca in planul lui Dumnezeu totul e perfect asa cum e si ca in clipa asta fac exact ceea ce e nevoie sa fac. Daca e vremea de stat cuminte si mancat gnocchi, de ce m-as opune, de ce mi-as strica bucuria cu o proiectie?

In acelasi plan de care ziceam mai sus nu exista ordine de marime, nu exista mare si mic, important si mai putin important

 

 

DSC09569

One thought on “GNOCCHI

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s