DA

Am facut referire la astea trei fraze in postul trecut, cred:

CERE SI TI SE VA DA

INTREABA SI TI SE VA RASPUNDE

BATE SI TI SE VA DESCHIDE

Le scriu iar ca sa subliniez un lucru. Tot citindu-le(le am scrise pe birou) am observat ca ni se cere ACTIUNE! In relatia cu Viata trebuie sa actionam, sa interactionam, sa-i aratam ca vrem, ca ne intereseaza sa traim si-atunci Ea, care atat asteapta, ne prinde in jocul, in vraja, in dansul pe care le creaza neincetat.

Ati vazut Yes man?

Daca nu, il recomand calduros. Sa spunem DAAAAAAA!!!!

DA la tot ce vine, fara prioritati arbitrare, invingand reflexul de a spune nu, trecand de punctul in care ne e lene.

O zi, un sfarsit de saptamana incercati sa spuneti da clipei lasand Viata sa curga asa cum stie mai bine. Nu promit nimic pentru ca rezultatele sunt direct proportionale cu relaxarea fiecaruia, dar o sa scriu cum a aratat weekend-ul in care nu m-am opus.

Vineri Antoaneta ma invita la Sintra sa mergem prin padure. Intai a aparut nu, ca am atata treaba, ca trebuie sa termin bratarile pentru targ, ca …Ba ma duc, imi zic, infrangand bla, bla, bla-ul negativ. Locul ala ma incarca asa de tare incat o sa am energie sa lucrez cu spor cand ma intorc.

Ii confirm Antoanetei si iata-ne intr-o frumoasa dimineata de toamna, intalnindu-ne in parcul din Principe Real, mergand catre gara, sporovaind in tren. Sintra ne intampina insorita. Oprim la o cafenea, ne cumparam quiche, urcam pe stradutele pietruite, ne pierdem prin padure, facem mii de poze, descoperim lumea in spectaculosul ei univers micro. Coboram. E deja racoare bine. Trebuie sa ne intalnim cu Mia si sora ei. Iar apare NU. Hai mai bine acasa, ne vedem cu ele alta data, acum e frig si-am si obosit…

O luam spre gara cu gandul la caldura din tren. Suna telefonul. Mia ne asteapta in fata palatului din centru. Suntem deja binisor in alta directie, dar spunem DA. Ne intoarcem, ne intalnim cu minunatele doamne, mergem sa mancam. Supa calda, bere neagra, bucuria ca existam…Ce bine ca am zis DA.

Seara, acasa, intr-adevar am lucrat cu spor, incarcand ce atingeam cu binele care ma inundase.

Sambata alta zi insorita. Plecam sa ne cumparam o plita electrica. Cea pe care o aveam tocmai decedase. La intoarcere vad in vitrina Arhivei fotografice anuntul unei expozitii care ma interesa.

Intram?

Nu!

Atunci, o sa vin singura alta data.

Stii ceva? Intram.

Bine, hai!

Observ ca odata ce imi infrang rezistentele, ele dispar si din ceilalti. Expozitia ne-a bucurat pe amandoi.

Cum odihna a fost muuulti ani lucrul pe care mi l-am refuzat cel mai abitir, acum spun DA oricarei ocazii de a-mi trage sufletul. Prin urmare, dupa un pranz copios, gatit cu mare entuziasm la noua plita, spun DA unei cuibareli sub plapuma.

Tot DA spun iesitului pe seara la Festivalul emigrantilor.Fara sa stabilim vreo intalnire ne gasim acolo cei mai dragi prieteni, si dansam pana la patru dimineata asa cum de mult aveam chef s-o facem. Plecam plini de energie, dormim 3 ore trezindu-ne odata cu soarele ca sa spunem DA unei noi zile.

Cum treaba cu exploratul de case parasite imi bantuie iubitul, primesc invitatia de a vizita una asa repede, in zori, pana nu e multa miscare pe strada. Nu ca nu mi-am baut ceaiul, nu ca mi-e frig, nu ca iar ma umplu de praf imi bazaia mintea, dar raspund DA, hai sa mergem.

Usa casei a refuzat sa se deschida, dar usa deschisa de DA ne-a facut binecuvantat intreaga zi. Desi apucasem sa sorb doar doua inghitituri de ceai nu-mi mai era nici somn, nici frig, nici nimic altceva. Ramasese in mine curata, limpede dorinta de a trai.

Hai sa vedem expozitia de fotografie cu tigani!DA!

Era in celalat capat al orasului, la Museu da Cidade. Duminica, pana la ora doua toate muzeele se pot vizita gratuit. Ziua un pic rece, dar cu soarele stralucind. Incalecam pe biciclete, avem norocul sa prindem cel mai mare bulevard pe care trebuia sa trecem, inchis circulatiei pentru un maraton, asa ca pedalam nestingheriti.

Vedem expozitia, dar a cred ca motivul pentru care am simtit sa mergem la muzeu a fost cu totul altul. In parcul cladirii sunt pauni. Spre iesire ne abatem putin pe alei si desoperim pene cazute. Unele cu irizatii albastre, altele verzi, altele de puf, tulburator de frumoase.

Pentru ca asta am vrut, Viata mi-a scos in cale un egal, un om care sa se prinda in joc cu aceeasi seriozitate de copil. Ramon e asa. Se deschide oricarei experiente fara sa-mi dea sentimentul ca imi tolereaza “excentricitatile”, plus ca initiaza o gramada de aventuri. Si uite asa, iata-ne in parc, cotrobaind printre frunze, sarind garduri vii, topaind si strigand de mirare, sub privirile usor contrariate ale adultilor. Terminam de adunat frumusetile, dar eu voiam sa gasesc o pana din coada, una cu ochi, una nemaipomenita. Pe jos n-am gasit, iar de jumulit pauni n-aveam de gand asa ca m-am linistit.

Hai sa-ti arat un copac! Hai!

Era un copac japonez, cu trunchiul contorsionat. Crengile i se adunau formand un fel de umbrele. Sub el puteam sa ne facem casa. Il imbratisez si ce simt imi umple ochii de lacrimi. Simt iubire, o nemarginita iubire.

Ce simti? Sa plang. Bine, mai ia-l o data in brate si plangi daca asa simti, dar scoate tot din tine.

A fost suficient sa-l cuprind cu bratele, ca am inceput sa plang  cu lacrimi mari. Nu era tristete, era ceva ce nu pot descrie, ceva de-o frumusete care parca ma topea si ma facea apa, apa sarata.

Am iesit de sub copac limpezita. Trecand pe langa gardul unde dorm paunii noaptea, privind in sus ce sa vezi… nu una ci doua pene din coada agatate de-o ramura. Tip de bucurie, dupa care incepe operatiunea – recuperarea(de pene). Zidul are vreo 3 metri inaltime. Ramon incearca se le ia cu o creanga lunga, dar sunt bine prinse. Ca sa faca situatia mai palpitanta, un functionar al muzeului privindu-ne curios, trece de cealalta parte a gardului printr-o poarta de manerul careia tocmai ne gandeam sa ne folosim cumva ca sa escaladam zidul. Acum ne jenam s-o facem.

Ramon zice sa ma urc pe umerii lui. Ezit, dar spun da pentru ca fara pene eu nu plec. Nu-i suficient, n-ajung si sunt atat de incalcite in ram incat e nevoie de delicatete. Imi sprijin talpile in palmele Regelui, ma mai inalta si in sfarsit reusesc. Descalec victorioasa. Penele sunt semn de mare noroc!

Zburam cu bicicletele inapoi acasa. La 4 trebuie sa fiu in Cascais. Un prieten ma poate ajuta sa-mi aduc lucrurile de iarna. Speram ca ma ia din Lisabona, dar imi zice sa ne vedem acolo, direct. Aproape ii zic nu, gandindu-ma ca tre sa iau trenul, ca e duminica si opreste in toate garile´, ca n-am dormit decat putin. Vechea placa.

Multumesc de ajutor, ne vedem in Cascais, raspund depasindu-mi rezistenta. Totul curge linistit. Calatoria cu trenul e o placere: citesc, dorm, ma uit pe geam la ocean. Imi iau lucrurile(sunt multe si ma gandesc unde le mai pun) si recunoscatoare le aduc acasa.

Avem jumatate de ora ca sa ajungem s-o vedem pe Juliette Binoche, venita la Festivalul de film. Sunt in culmea fericirii ca in sfarsit mi-am adus cizmele si nu mai trebuie sa imi asortez hainele la perechea de tenisi argintii. Ma imbrac dragut, de iesit in oras. Initial ne gandeam sa mergem pe jos, dar se facuse tarziu. Hai cu bicicletele. Nu ca sunt in fusta, zic cu voce mica, dupa care bag un hotarat DA, hai pe bicicleta.

Ce aventura minunata e mersul pe bicicleta noaptea prin oras! Am ajuns la fix, iar dupa ce mi-am aranjat putin parul nimeni nu putea banui ca venisem pedaland din greu pe dealul Saldanhei.

Juliette a vorbit frumos. M-a facut sa ma gandesc la Oana Pellea. M-am recunoscut in ea. Calatorim impreuna chiar cand nu ne cunoastem. E minunata descoperirea asta.

Ramon i-a surprins niste portrete…unul il puteti vedea mai jos.

Ziua nu s-a terminat decat mult mai tarziu pe ritmuri africane. Am lasat bicicletele acasa si ne-am dus iar la festival.

Stiti ce fac toate da-urile astea? Genereaza raspunsuri pe aceeasi vibratie. Legea cauzei si a efectului. Cand zici DA nu ti se spune niciodata nu.

8 thoughts on “DA

  1. “Sub privirile usor contrariate ale adultilor”🙂

    Am interiorizat puternic mesajul tau de mai sus, draga Lola! Pentru ca ai mare dreptate, si am simtit pe pielea mea cum se deschid usile atunci cand lasi Viata sa se intample. Iti multumesc ca mi-ar reamintit!

    Single Mom

  2. Lola,
    Toate fotografiile pe care le-ai postat aici sunt frumoase si redau perfect ceea ce ai relatat mai sus, dar cea cu Juliette Binoche este de-a dreptul uluitoare. Felul in care prietenul tau a surprins-o face fotografia demna de expozitie.

    • Daaa, si mie imi place enorm fotografia mai ales ca stiu si cum a ajuns Ramon pana in apropierea scenei strecurandu-se printre cei care pazeau pe-acolo🙂 I-a fost rasplatita indrazneala

  3. „incarcand ce atingeam cu binele care ma inundase.” – mi s-a zgribulit pielea pe mine citind frântura asta. Și am să mai adaug pe listuța mea de lucruri minunate și legea ta: „Legea cauzei si a efectului. Cand zici DA nu ti se spune niciodata nu” :))
    Mulțumesc tare mult pentru postarea asta, aveam nevoie de o „reasigurare”, că sunt pe calea cea dreaptă!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s