DIN BUBE, MUCEGAIURI SI NOROI…

Vin dintr-o alta lume. Abia ma adun sa scriu despre ea pentru ca am un coplesitor tremur interior, e ca si cum fiecare celula mi se misca haotic. Minutele care trec par sa-i dilueaze amintirea, sa o destrame. Am pozele, imi zic incercand sa ma linistesc. Ele dovedesc ca am fost acolo, ca e reala, dincolo de anonima usa a unei cladiri abandonate…

Ieri un prieten ne-a aratat casa. Au evacuat-o, or s-o darame, ii pastreaza doar fatada, in rest reconstruiesc tot. Venim s-o fotografiem, maine dimineata devreme, imi spune Ramon.

Noaptea a fost una stranie. Ne-am culcat ascultand un sunet emis pe-o anumita frecventa, menit sa dizolve frica si culpa. Nu stiu daca facea parte din proces sau nu, dar mi s-a facut frica rau, frica de zgomotul in sine, de starea pe care mi-o inducea. Aparent stateam linistita constientizandu-mi groaza. Regele se rasuceste si ma intreaba Auzi tie ti-e frica? Da, cum stii? Habar n-am, dar stateam cu ochii inchisi si mi-ai aparut in minte cu o fata terifiata.

Trezindu-ma cand se lumina de ziua mi-am amintit ca peste o ora mergem la casa parasita. Brrr, mi-am tras plapuma peste cap simtindu-ma tare bine la adapostul ei. A doua desteptare a fost senina. Sunt multumita sa fiu unde ma vrea EL stiind ca EL vine cu mine. Mi-am zis in gand rugaciunea si am pus de ceai.

Iesim in aerul rece, in lumina intensa a diminetii, cotim doua strazi si iata-ne in fata intrarii. Deschidem, miroase a praf, a mucegai. Ma simt vulnerabila. Mi-am luat papucii de guma care imi lasa la vedere o bucata de piele. Daca sunt sobolani? Sa nu ma gandesc la nimic rau, imi zic ascultand sumarul instructaj de autoaparare pe care mi-l face Ramon in caz de…

Aprindem lanterna. Patrundem in apartamentul de la parter. Intuneric, paianjeni. Mergem in adancul casei care pare mult mai luminos. Se termina cu o terasa acoperita. Aici doua persoane au facut sex. Dovada stau un port-jartier lasat pe spatarul scaunului, un pres si niste perne asternute pe jos, prezervative folosite. Peretele camerei e de un albastru intens.

Nu mi-e frica. Locul e atat de fascinant incat nu mai am nici o notiune despre mine. Imi simt doar cele doua dreptunghiuri de piele dezgolita dintre marginea pantalonului si pantofi.

Urcam la primul etaj. Sunt 5 in total. Gasim o usa intredeschisa. Intram. Aici a stat un artist. E plin de tablouri, planse, carti. Locatar a fost o femeie. Uite-i inelele, si fotografia. Cercetam in amanunt casa, facem poze. Urcam inca un etaj. Apartamentul de deasupra e intr-o stare mult mai buna decat precedentul. Lumina, care in celelalte case era saracacioasa aici explodeaza ca un strigat victorios, ca o speranta. Ma simt inviorata. Peretii albi, podeaua de lemn lustruita imi dau sentimentul ca sunt in vizita la un prieten. Am senzatia ca el traieste, ca a supravietuit cataclismului si face ceai in bucatarie.

Doamne, atmosfera asta de lume post atomica ma copleseste. Noi stapanii, detinatorii de acte, caraghiosii proprietari de case disparem intr-o zi si raman dupa noi ramasitele astea ridicole.

Ramon are nevoie sa ia ceva de acasa pentru camera foto. Iesim pe strada. Ma uit in jur si nu stiu, nu stiu nimic, nu inteleg nimic. Mergem asa, de mana. Nu vorbim. Vreau sa ma intorc in casa parasita. In acelasi timp nu vreau.

Ma duc sa cumpar iaurt si anone, ii spun. Da-mi zece minute sa ma reconectez la lumea normala, la supermarket, la chestiile astea obisnuite. Pe urma mergem iar.

Supermarketul, casiera pe care o stiu, chinezoaica de la frutarie, toate sunt la locul lor, in normalul lor si asta ma linisteste. Ajung acasa. Il gasesc pe Rege asa cum rare ori se arata. Ma priveste in ochi de foarte aproape “eu nu stiu daca ce traim noi e dragoste, dar simt ca ne apropiem din zi in zi mai tare, iar daca maine mor, sau mori tu, sau ceva ne desparte, va ramane pentru totdeauna miracolul clipelor astora traite impreuna”

Ii zambesc cu liniste. E dragoste, doar dragoste exista.

Ne intoarcem. Mi-am luat alti pantofi, inchisi.  Urcam pana la mansarda. Incaperile sunt minuscule. Aici a stat o familie cu copil mic. Se aude doar vantul. Tavanul inclinat si foarte jos imi da un atac de claustrofobie. Ies pe hol. Dintr-o icoana Fecioara Maria ma priveste bland. Isi tine mainile pe inima inconjurata de raze. Ma rog pentru casa asta ca pentru un muribund. Prin luminator vad cerul, norii alergand.

Mai deschidem o usa. Alta lume. Poate a lui Pedro(ca asa scria la intrare).  In cele mai neinsemnate lucruri vad doar  frumusete. Un carlig roz, uitat pe sarma, un gandac raposat pe gresie, un inger ramas de la Craciun…

Revenim in apartamentul artistei. Ii cercetez detaliile si am revelatia ca e o casa locuita. Pe pereti creste o lume de spori si bacterii asa ca la inceputuri. Incerc sa o imortalizez fascinata de frumusetea ei. Fiecare pata de mucegai e un univers, e VIATA.

Iesim din casa nauci. Mi-e foame. Aruncam hainele de pe noi direct in masina de spalat. Apa fierbinte imi curge pe piele. N-am nici un gand.

One thought on “DIN BUBE, MUCEGAIURI SI NOROI…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s