IN LOC DE PASTILE

Detaliul din fotografia de mai jos l-am vazut intr-o zi pe trotuar.  Oamenii iau pastile… sunt deprimati, anxiosi, se simt fara rost, nu inteleg nimic si ca sa scape de toate astea inghit te miri ce, isi predau de buna voie puterea.

_1 (2)

Imi place orasul cu toate comoditatile si opotunitatile lui. Lisabona e minunata. Inca nu mi-am pierdut mirarea ca traiesc aici. Ramon simte la fel, totusi suntem agresati de viata urbana, de huruitul fara oprire, de lumina artificiala, de energia oamenilor apasati de griji, de aerul incarcat. Noi nu luam pastile, facem tai-chi, reflexoterapie, reiki, sport. Toate astea ne tin senini, dar sunt mentenanta. Inima spune mereu ca acasa e in alta parte.

Ceea ce ne creste puterea cu adevarat e fuga din oras, conectarea cu natura. Slava Domnului avem bicicletele, mai avem si cuvant fata de noi insine, adica ne propunem ceva si facem.

Data trecuta cand am fost la laguna am descoperit un loc unde putem observa pasari. Atunci era inchis, dar am vorbit cu paznicul si ne-a zis ca putem veni in oricare alt sfarsit de saptamana.

Decidem ca va fi pe 1 noiembrie. Ramon a avut o zi de vacanta. Pe 31 aventura mea culinara lua sfarsit, deci numai bine sa plecam. Vremea inca bunicica, adica fara ploaie si vreo 20 de grade ziua. Iata-ne iar pe barca traversand raul, apoi incalecand bicicletele, pornind pe drumul cunoscut de-acum. Ce ne-a luat 4 ore prima data acum am parcurs in doua.

Patrundem intr-un paradis tacut si totusi plin de sunete. Frunzele uscate ale trestiilor fosnesc neincetat, pasarile glasuiesc in fel si chip. Vegetatia ne trece cu mult de-asupra capului. Umblam pe carari, pe punti, pana la observatoare, turnuri sau casute de lemn unde te catari si te simti martor incantat al lumii asteia salbatice.

Pesti sar din apa. Par expresia exuberantei pure. Pasari decoleaza si aterizeaza, zbat din aripi, croncane, tipa, ganguresc, se scufunda dupa mancare. Totul se petrece intr-un fiersc absolut unde timpul nu exista. Lumina e de aur vechi, aerul racoros, noi muti si fericiti. Din cand in cand ne uitam unul la altul cu ochi in care scapara Viata. Suntem vii si parte din intregul asta uluitor.

Mira! Il aud pe Rege exclamand. Un fosnet imi atrasese si mie atentia. Pe langa noi trece uma raposa, adica o vulpe. Deja ne-am obisnuit sa avem intalniri cu animale: pisica vindecator din Monsaraz, cainele de la laguna si acum vulpea. Da, ca doar n-a trecut asa fara sa ne bage in seama. S-a oprit si parea ca are treaba cu noi, chestie care ne-a panicat. N-am vazut niciodata o vulpe de-aproape, mai ales una interesata. Am incercat s-o indepartez fluturandu-mi rucsacul in directia ei. Parea ca tocmai asta o atrage. Daaa, aveam inauntru mancare pe care a detectat-o cu nasul ei fin de salbaticiune.

Ramon ii facea poze de zor, eu cotrobaiam in sac sa ii dau ceva sa ne lase in pace. Gasesc o cutie goala de pate de sardine. I-o arunc crezand ca resturile or sa-i trezeasca interesul. A mirosit cutiuta si mi-a azvarlit o privire de genul “pe asta s-o mananci tu”.

Imi incerc norocul cu o feliuta de branza de ilha. Par ca-i nimeresc gusturile rafinate. O ia si dispare cu ea intr-un hatis. Uhh, hai sa plecam ca mie mi-e frica. Ramon care o iubeste pe Mama Terra nespus imi zice ca nu plecam nicaieri pana nu adunam cutiuta de sardine ca s-o punem frumos la cosul de gunoi. Daca ar fi fost dupa mine, o lasam incolo si dispaream. Auzindu-l mi s-a facut jena de ce-mi trecea prin cap. Am pregatit inca o feliuta de branza deoarece cumatra tocmai aparuse iar lingandu-se pe bot, dornica sa mai manance si stand exact pe drumul catre cutie.

Intre frica si fascinatie, intre dorinta de a fugi si cea de a vedea mai bine animalul, tot aruncandu-i mancare am ajuns la poarta. Paznicul vazandu-ne venind cu vulpea dupa noi s-a pus pe ras.

Ieri eram cativa aici de vorba. A aparut, s-a asezat frumusel pe coada parand ca ne asculta conversatia, ne marturiseste maruntelul veghetor al locului, omul cu cei mai albastri ochi din cati am vazut.

Ajungem la casa lui senhor Fernando. Ne simtim foarte acasa. Incaperea e rece. In scurt timp aeroterma face temperatura placuta. De data asta ne-am organizat mai bine cu mancarea si n-a trebuit sa iesim sa cumparam ceva. Suntem ca intr-un cuib. Adormim devreme cazand intr-un binecuvantat si odihnitor somn.

La 6 dimineata ne trezim amandoi odata. Hai sa prindem rasaritul pe plaja! Nu prea imi venea sa scot nasul de sub plapuma, dar cum am trecut pe langa multe lucruri in viata doar pentru ca mi-a fost lene sa ma misc mi-am infrant rezistenta.

Bine am facut. A fost una dintre cele mai frumoase dimineti pe care le-am trait vreodata. Drumul cu bicicleta pana la laguna prin padurea de pini si satul adormit, mugetul marii auzindu-se de departe, ceata care plutea peste ape, valurile, plaja fara sfarsit, lumina…

Mi-era frig, insa razbatea din interiorul meu un abur cald, o vibratie intensa, un strigat victorios. Nu-mi mai trebuia nimic altceva, totul era perfect, dar perfect.

Nu stiu cat am stat pe tarm. Apa, in comparatie cu aerul parea calda. O uriasa fiinta palpitand.

Ne intoarcem spre casa purtand in noi ceva-ul nenumit, dar atat de puternic. Azi e piata! imi amintesc si ma ia asa o veselie zanateca.

Targovetii isi aranjau tarabele, din cafenea veneau mirosuri vrajite de cafea si patiserie calda. Pescarii descarcau cosuri cu animale marine nemaivazute, inca miscand. Morcovii aveau cozi lungi de-un verde intens, si urme de pamant. Painea coapta traditional, in cuptor cu lemne, ne chema, branza proaspata de capra, facuta intr-un sat vecin se expunea irezistibila privirilor noastre.

Ne tot invarteam nauci de atata abundenta, culoare si prospetime. Fiecare gest devenise ritual intr-o lume pe care o percepeam la alta scara.

Am plecat cu cosu plin de bunatati, acasa am mancat un mic dejun regesc, am mai tras un somn bun care ne-a facut sa credem ca  e  deja alta zi, iar pe la unu plecam catre Cabo Espichel sa descoperim urmele de dinozauri impregnate pe stanci.

Pe net vremea se anunta noroasa. In realitate soarele stralucea victorios. Ajungem la Cabo, legam bicicletele de un gard si coboram cararea marcata, catre locul unde dinozaurii traiau demult. Intr-o intersectie decidem s-o luam pe alt drum ce parea ca duce catre mare. In dreapta si stanga se inaltau stanci ametitoare. Una alb-galbuie, una gri intunecat. Pe cea alba vantul si ploaia sculptasera o dantela fara seaman pe care privind-o am avut revelatia a ceea ce inseamna sa fii creator. O joaca fara orgoliu, o joaca anonima, o structura al carei efemer taie respiratia, o munca perseverenta al carei efort nu se simte.

Stanca emana o imensa forta pozitiva. Era o stanca-mama. Drumul, pe masura ce cobora ne nezvaluia privirilor o halucinanta plaja acoperita in intregime de pietre albe, ovale, ca niste oua de dinozauri.

Regatul pietrelor!!!!!!!!

Stanca materna isi intindea pe plaja un brat neted. M-am intins pe el lasandu-ma goala in bataia soarelui. Am cantat curatandu-ma. Sunetele ieseau clare, puternice modelandu-se dupa cum stiau ele, dincolo de vointa mea. In felul asta vorbesc direct cu Dumnezeu. E rugaciunea cea mai adevarata pe care o stiu. Ramon, singurul om in fata caruia nu ma sfiesc sa cant, imi da spatiu, adica nu se apropie foarte tare de mine. Acum haladuia pe pietrele albe incercand sa prinda in imagini halucinantul locului.

Soarele apunea cand am ajuns la urmele de dinozauri. Uriasele amprente in piatra mi-au aruncat gandul in urma cu milioane de ani. Pentru o clipa am simtit ca timpul si spatiul nu exista.

Ne-am intors pe intruneric. Am descoperit ca nu e asa negru precum pare. Ochii se adapteaza.  Vezi foarte bine. De fapt toate simturile se ascut. Iar a venit un val de fericire din aia fara cuvinte. Si tacerile se lasa impartasite. E asa cum zicea domnu Gellu “taceam impreuna despre aceleasi lucruri”

Mergem la far. Venus straluceste atat de tare ca lasa carare luminoasa pe apa.

Ma intind pe un parapet de piatra privind calea Lactee. La un metru de mine prapastia. Ramon fotografiaza stele. Cand ma ridic mi se face frica. Corpul meu nu are greutate. O pala de vant parca ma impinge catre golul intunecat. Ma ancorez asezandu-ma pe un bolovan. As putea ramane acolo toata noaptea. Stiu ca pielea mi s-ar desface cazand in felul asta ultima bariera intre interior si exterior care sunt unul si acelasi lucru.

4 thoughts on “IN LOC DE PASTILE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s