INTRE LAGUNA SI CAPATUL LUMII

Sunt fericita! E dimineata. Drumul spre laguna trece prin satul adormit, sau pur si simplu pustiu. Pinii stapanesc locul. Aerul e rece iar soarele fierbinte. Ne stralucesc ochii. Am regasit inocenta pe care o credeam pierduta. Mersul pe bicicleta se pare ca are puterea de a ne decoji pana nu mai ramnem decat copii.

Aproape de plaja ni se alatura un tovaras patruped. Are o rana cusuta si ingrijita, zgarda, dar e fara stapan.

Laguna, oceanul, marea de nisip…suntem doar noi si doi, trei pescari. Catelul se comporta de parca ar fi al nostru. Data trecuta o pisica ne-a onorat cu prietenia ei, acum dumnealui. Se duce, face o baie dupa care il apuca fericirea. Alearga, se tavaleste, sare. E mare, puternic. Ne gheruieste pana la sange. Am si acum pe picior amintiri de la el. Pe un banc de nisip puzderie de pescarusi se odihnesc. Ma duc sa-i deranjez, sa-i vad ridicandu-se si zburand. Trec apa, impreuna cu noul meu prieten care pare incantat de aventura asta. Ramon ramane pe celalalt mal sa ne faca poze. Alerg spre pescarusi. Cainele se ia dupa mine si aproape ma da jos dintr-o saritura. M-am speriat, dar experianta cu Tam Tam m-a ajutat sa-mi iau automat voce ferma si sa-l linstesc. Se potoleste cu sariturile, fugim amandoi sa speriem pescarusii, ii ridicam la cer si ne intoarcem de unde plecasem.

Cu Ramon, cainele are au acces de gelozie. E pe jumatate jucaus pe jumatate agresiv. Imi trec prin frica iau iar voce ferma, ii pun mana pe cap si-l potolesc.

Tu ai voce si gesturi de mama! E imposibil sa nu te faci ascultata, imi zice Regele admirativ, recunoscator ca l-am scos din coltii care i se cam infipsesera in picior.

Simt ca sunt VIATA, ca in mine clocoteste o forta uriasa in puterea careia sta tot. Mergem, nisipul ne maseaza talpile. Firicele de fericire se imprastie in corp. Tacerea e coplesitoare. Zgomotul valurilor o amplifica. Ne asezam. Cainele isi sapa o groapa la picioarele mele si se culca acolo in pozitie fetala. Adoarme suspinand multumit. Ramanem multa vreme nemiscati privind cerul si apa.

Capul Espichel se vede in zare. Acolo o sa ajungem spre seara. Combinatia dintre nemiscare absoluta si efort fizic intens e formula de vacanta perfecta.

Timpul nu mai exista. Necesitatile se nasc si se implinesc natural. Mancam cand ni se face foame, dormim cand ni se face somn, stam cand simtim sa stam, miscandu-ne apoi cu elan. Totul se tese fara planuri, intr-un prezent incapator, de care nu mai vrem sa fugim.

Drumul spre Cabo Espichel, in lumina dupa-amiezii tarzii, imi da o bucurie fara margini si dureri de maxilar. Nu ma pot opri din zambit, de fapt nici nu realizasem ca am un zambet continuu pana cand n-am simtit durerea. Urcam o panta abrupta. La capatul ei ne asteapta un drum lin, de platou. Suntem in imparatia soarelui, pe acoperisul lumii. Peisajul aspru e invelit in aur. Trecem printr-un sat. Ne oprim la singurul magazin de-acolo. Cumparam fructe, branza si biscuiti sarati. Asta o sa cinam pe stanci.

Manastirea si farul se profileaza in lumina. Ajungem la buza prapastiei pentru un apus care ne taie respiratia.

Pozele pe care le face Ramon sunt din lumea Micului Print. Multumesc Tatalui pentru ziua binecuvantata, pentru darurile pe care mi le face, pentru ca pot simti atat de mult, de intens, pentru ca pot iubi cu toata inima.

Noaptea se lasa. Liliecii ies din adaposturi. Chitaie si zboara deasupra capetelor noastre. Zidurile manastirii aproape dispar in intuneric. Suntem singuri. In zare luminile Lisabonei incendiaza cerul. De ce cand vad orasul de departe nu m-as mai intoarce niciodata in el? il aud pe Rege intrebandAici e acasa, aici ma simt bine, intre ape, pamant si cer, cu stelele, cu luna, cu tacerea noptii…

Drumul spre casa e plin de mister. Doar bicicleta mea are far. Nu lumineaza cine stie ce. Aerul e cand rece, rece, cand aproape fierbinte. Trecem prin fata unei cafenele. In fata la o masa trei barbati. Ce-or vorbi, ma intreb. Par genul care isi petrec zilele pe-acolo. Oprim pentru o cafea si-un pahar de apa. Barbatii vorbesc despre caldeirada(adica tocanita). Unul zice ca o sa manace maine una. Ceilalti repeta visatori, caldeirada…Zece minute cat stam, subiectul tocanita le ramane pe buze, fiecare adaugand din timp in timp o propozitie despre mancarea respectiva.

Plecam inghititi de noapte, sub privirile vag curioase ale celor trei. Urcusul de la venire se trasforma acum intr-un coboras vijelios. Ce-am urcat intr-o ora coboram in 10 minute. Eu care m-am temut mereu de viteza, m-am lasat sa zbor, m-am simtit una cu bicicleta. Nimic rau nu mi se poate intampla.

Acasa, dand cu ochii de mine in oglinda am tresarit. Aveam cu 20 de ani mai putin🙂

4 thoughts on “INTRE LAGUNA SI CAPATUL LUMII

  1. La Capo Espichel aveam impresia ca timpul se oprise in loc. Am amintiri ata de frumoase de acolo. In curtea manastirii e un mic magazin, daca i pot spune asa. Vanzatorul isi pregatea racii cu gesturi atat de simple, intr-un ritm in care parea ca timpul statea pe loc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s