PRIVITORII DE STELE

DSC_8867_287

Mi-era frica de intuneric. Lui la fel. Aproape de miezul noptii ne luam de mana si urcam dealul pana la casa parasita, cu zidurile traznite parca de teribile blesteme. Venind din lumina, intunericul parea ca o sa ne inghita. Ne transpirau palmele. Pasii n-aveau sunet. Noaptea ne primea cu sunetele vietatilor ei insomniace…

Am fost Acasa. Un acasa celest dupa care  inima  tanjeste, o lume fara limite, tacuta, misterioasa, vie, unde lumina se vede pentru ca intunericul exista si e firesc sa fie asa. Suntem din spatiul asta care nu e cerul, nu e noaptea, dar le cuprinde. Ne cuprinde si pe noi cu tot cu umbre, vise, nerabdari, fotografii in care vrem sa-l imortalizam.

DSC_8790_289

Am trait trei nopti miraculoase care ne-au aprins dorul de adevarata Casa, adevarata Viata. Singurul lucru pe care i-l spun Tatalui e sa ne ia de mana si sa ne arate drumul intr-acolo ca noi vrem inapoi!

DSC_8951_290

3 thoughts on “PRIVITORII DE STELE

  1. primul gand care mi-a venit dupa ce am citit a fost: asta suna a sinucidere. uite, abbé pierre, cel care a infiintat miscarea Emmaus in Franta, abia astepta sa moara, sa-L intalneasca. nu-si vedea rostul aici, din moment ce el fusese chemat catre un “dincolo” care il cuprindea pe El, cel mare si bun… Dar asta nu l-a impiedicat sa intinda mana unui om care voia sa se arunce de pe un pod si sa-i zica “hai, am nevoie de tine”. asa a luat fiinta asociatia asta care astazi “pune pe picioare” sute de mii de oameni. ei ai cui ar fi fost daca…? eu cred ca in om exista o resursa imensa de generozitate, de energie care se naste pentru a se dedica unei cauze. se zice ca e fals sa te iei dupa o ideologie, dupa o dogma, dupa o cauza. si asa o fi. cred ca am trecut de perioada in care imi inchipuiam ca sacrificandu-ma pentru ceilalti dau valoare si culoare vietii mele (cu care nu stiam ce sa fac). dar cred ca suntem aici si pentru a inventa lucruri, pentru noi si pentru ceilalti, pentru a ne bucura. vezi parabola talantilor…. nu de asta ne-a dat El viata? e tanjirea un semn ca recunoastem valoarea Lui sau un fel de a nega prezentul?… imi plac vacile care pasc pe camp, mananca toata ziua. habar n-au ca vor ajunge la abator sau in farfurii, ca cineva isi va aminti de ele (fie si numai cand vor plescai multumiti “vai, ce buna e friptura asta”). vacile astea traiesc in prezent, si nu sunt chinuite de nici o metafizica. si sunt atat de calme! le invidiez🙂 uite, citesc biografia lui Jack London. sa vezi ce lupta, ce idei, ce ambitie, ce chin. si a murit si tanar. te gandesti ce rost au toate astea. ei, citind viata lui, imi spun ca rostul e in efort, ca asta da tot sensul… nu stiu ce e dincolo si nici ce e dincoace. imi inchipui ca e ceva mare si bun, dincolo, dar e acelasi mare si bun ca acela care ma insoteste acum si aici si asteapta sa-mi traiesc experientele.
    ce-am vrut sa spun cu toate astea?…
    te pup

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s