CAND INGERII ISI IAU ZBORUL…

E vremea cand ingerii pleaca. Se inalta la cer(slava domnului cu avioane si nu falfaind din propriile aripi), se duc unde Viata ii cheama lasand Lisabona si inima mea triste. Laura, Antoaneta, Miguel…Stiu ca nu ne pierdem, ca nu conteaza cati kilometri se astern intre noi, ca tot UNU suntem, dar despartirile nu-s floare la ureche. Intrebarile, nelinistea, fulgerarea de teama in fata necunoscutului care li se citesc pe fete sunt cu totul si ale mele. Faptul ca stau  e relativ in miscarea necontenita a lumii, faptul ca ei se departeaza tot relativ e, insa mama ma-sii, cand mi se face dor sa-i strang in brate nu-s aici.

DSC07356

Laura si-a intalnit dragostea. Calatoreste prin Peru acum, iar dupa se va stabili la Amsterdam. Antoaneta a fost nedrept  indepartata de la ICR, s-a intors pentru cateva zile la Lisabona, apoi tot spre Peru pleaca si pe urma va vedea incotro.

Miguel s-a imbarcat azi dimineata spre Brazilia. Aflasem ca are bilet pe 14 februarie. Ziceam sa-l sun, dar nu ma grabeam. Ieri  am simtit ca e urgent, ca trebuie sa pun mana pe telefon. Bine am facut. Am bilet maine, imi spune. Hai sa ne luam ramas bun, cand poti.

O seara inainte am trecut, dupa foarte multa vreme, cu masina, prin dreptul stancii unde intr-o noapte, acum ceva ani, Miguel a devenit invizibil, apoi pe langa Boca do Inferno unde , in aceeasi tulburatoare noapte,  s-a apucat sa-mi cante suferinta cu glasurile unor femei din desert si-apoi bucuria Vietii “inauara acue isaaa, isaaa”. Ce-i asta, il intrebam. Nu stiu, un spirit de la Machu Pichu… hai canta cu mine, canta tare. Intai vocea imi era un firicel sugrumat de timiditate, dar devenea vioaie, puternica si pana acasa am cantat din toti plamanii straniile cuvinte inauara acue isaaa, isaaa. Am ajuns curatata de tristete, de pustiu, de pietrele ce-mi stateau pe inima. Tot el a facut din tata un copil. S-au dus odata sa se plimbe. Nu stiu in ce limba s-au inteles si ce-au mesterit pe-afara, dar tata s-a intors un baietandru. Nu l-am simtit niciodata atat de senin.

Miguel e un boem, un vagabond al lumii. Isi acopera sfintenia cu un strat gros de uman. Nu m-am lasat  pacalita de suprafata asta a lui, desi, recunosc, m-a facut sa sufar. Multe ziduri au trebuit sa cada in mine pana sa-l accept asa cum e, pana sa-mi fie usor sa trec de superficial si sa ajung in adanc acolo unde e un veritabil sfant.

Desi aveam numarul lui de telefon rare ori l-am sunat, dar de cate ori mi-a trebuit sprijin ingeresc, ne-am intalnit negresit pe strada. Nu trebuia sa-i dau amanunte, era suficienta o clipa de tacere privindu-ne in ochi, sa iasa imediat din vesnicele lui bufonerii si sa devina mesagerul Vietii.

Ieri, dupa ce am inchis telefonul m-am gandit sa-i fac un dar de drum. M-am dus la “cimitir”, ca acolo-mi tin cele sfinte si ochii mi-au cazut pe micul cap de lut  facut la inceputuri, in Spania. Are o expresie teribila. I-am spus Moartea. L-am invelit in hartie noua de matase, l-am legat cu panglica de aur. Am facut toate astea langa mica mea iedera careia ii apar frunze noi. Parca ma indemna da-i o frunza de la mine, hai da-i o frunza. Am rupt recunoscatoare. Am pus-o in pachet. Moarte si Viata daruiesc! Un val nestavilit de plans m-a luat, dar nu era tristete, era altceva, de neoprit, ca o apa mare ce nu mai incape. Plangeam, plangeam, plangeam si mi-a venit sa ma duc sa-l iau in brate pe sfantul Ioan-copil, cel gasit asta vara la Feira da Ladra, o statueta veche de lemn, dintr-o biserica. S-a facut calda la pieptul meu. Simteam ceva ce-mi topea inima.

Spre seara m-am intlnit cu Miguel. Mai era cu trei prieteni. Ne-am dus sa bem ceva. Locul pe care l-a ales a fost o carciumioara mica, unde, intamplator sau nu, am facut, acum 5 ani, primul popas in Lisabona, rupta de oboseala si de foame, dupa o noapte de calatorie. Stateam tacuti. Miguel aduna oameni frumosi in jur. Ochii prietenilor lui erau curati si blanzi.

Ne-a spus povesti, a plans, a fost plin de speranta si de indoieli. Dumnezeu sa ne binecuvanteze!

Si-a amintit de aceeasi noapte pe care am povestit-o mai sus.

Iti sunt recunoscator din adancul sufletului ca ai venit azi. Si ingerii se despart, dar sa stii ca daca nu ne vom mai intalni niciodata aici ne vedem in cer.

Eu iti multumesc pentru tot, dragul meu arhanghel!

Acelasi plans bun venea in valuri. Nu-mi pasa ca lumea se uita la mine. I-am dat darul. L-a desfacut cu grija. A inteles ca frunza de iedera e parte din el si-a luat-0 cu delicatete. A vazut capul exclamand “Ioan Botezatorul, e capul lui!”.

Stiam ca nu trebuie sa-i dau explicatii, ba mai mult, parca imi lamurea el mie de ce mi-a venit sa-l iau de dimineata pe sfantul Ioan-copil la piept si sa jelesc…

Ne-am despartit simplu, cu liniste, cu incredere, cu lacrimi in ochi:

-Zi-mi ceva!

-Ce?

-Nu stiu, ce simti sa-mi spui acum fara sa te gandesti.

A zambit larg si mi-a raspuns.

-Mananca, bea ca lunga ti-e calea aici si nu uita de lampa care e in inima ta. Tine-o aprinsa!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

9 thoughts on “CAND INGERII ISI IAU ZBORUL…

  1. Departe… aproape… plecari… reveniri… precum fluxul si refluxul; pe amandoua trebuie sa le acceptam, de amandoua avem nevoie, integrandu-le in noi la fel ca respiratia. Cu siguranță ca si pe platourile din Peru se aude soapta frunzei de iedera, asa cum si pe tarmul Atlanticului se intrupeaza un cântec al Anzilor.
    Cu multumiri pt impartasirea gandurilor.

  2. ce minunat, m-ai facut sa plang de dor. nu stiam ca a si plecat Miguel. tb sa fi fost tare frumos. loc magic mai e lisabona aia si mie mi-e dor de nu mai pot si nu am cui sa ii spun sa ma inteleaga. te pup

  3. De cand mi-ai zis prima data de Miguel, m-am indragostit de el… Acum, vii cu cantecul asta, din Peru… Cu alti iubiti, plecati tot in Peru… Azi dimineata ,in drum spre servici, m-a sunat o prietena cu care nu am vorbit de doi ani. Pleaca in Peru, m-a intrebat cate ceva, a ramas sa povestim mai lung… I-am zis ca de pe 9 incep atelierele de Cantec, alea care s-au nascut intai cu cantecul, venit in mine acolo, in Peru… Locul unde izvoraste Viata, in cantec, in dans, in poveste, in zambet, in dragoste, si ne strabate toate straturile alea de care zici asa bun, lasandu-ne copii in fata lui Tata Inti si a Pachamamei.
    Lampa… aprinsa sa-ti fie mereu, hranita cu lumina asta care e Iubirea nesfarsita si care curge prin tine, luminand nu doar drumul tau, ci dupa cum vezi deja, si pe al altora.
    Binecuvantati toti ingerii tai, toti ingerii nostri…

    Iti trimit si eu un iubit, pe Bobby, magul care trezeste fibrele trupurilor noastre de carne, de inima si de spirit, aruncandu-ne acolo, in acelasi izvor, al vietii, sa ne hranim cu nesfarsita Iubire:

  4. Buna Lola, in seara aceasta mi s-a facut dor de tine, de blogul tau si surpriza (sau nu) gasesc acest articol. De cand te-am gasit prima oare pe net mi-ai fost ca o oglinda, la durere sau la bucurie, de multe ori mi-a fost greu sa citesc ce scrii de alte ori aveam nevoie. Poate ca este o coincidenta sau poate ca nu, cateva minute inainte de a intra pe blog mi s-a facut dor de ingerii mei care si-au luat zborul fiecare in alt colt de lume… persoane dragi care mi-au fost alaturi neconditionat atat cat am avut nevoie… ma rog ei nu vor disparea din viata mea insa nu asa intens cum au fost pana acum. Nu stiu daca incerc sa imi fac dorul de ei mai dulce, dar ma consolez cu idea ca au fost acolo sa ma intareasca si sa imi arate ceva, acum trebiue sa le arat eu lor ca am meritat efortul lor si ca sunt destul de puternica sa fiu EU🙂 Ahhh, este o alta provocare a vietii … Noh, daca totul ar fi exact asa cum ne place sau cum dorim din ce am mai invata ! Pupici de departe !!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s