NOAPTEA DE SANZAIENE

Nu uitati ca noaptea ce se va lasa peste ziua de azi e una magica. Cerurile se deschid, miracolele se petrec, semnele se arata. NOAPTEA DE SANZAIENE!

Pentru prima data dupa 21 de ani, am simtit sa redeschid o carte -Noaptea de Sanzaiene a lui Mircea Eliade. 21 de ani….Cand au trecut? Cum au trecut? Nu stiu, au fost o fluturare de aripa, drumul unei stele cazatoare care parcurge vesnicia in ceea ce noua ni se par doar cateva secunde.

Cartea asta, legata in doua mici volume din colectia Biblioteca pentru toti m-a insotit discreta tot acest timp, si a imbatranit adorabil. Are foile galbene, mirosul inconfundabil al unei carti vechi. Mi-am cumparat-o cu banii din primul meu salariu. Mandra, bucuroasa, cu fluturi in stomac.

Acum cand o tin intre palme imi spune mai multe decat credeam, imi declanseaza amintiri precise, stari pe care cei 21 de ani nu le-au prafuit.

Eram foarte tanara si indragostita. Atat de indragostita incat nimic nu m-ar fi oprit sa ajung la iubirea mea de-atunci(ne desparteau 500 de km), nici macar greva care paralizase caile ferate, nici iarna crunta din acel februarie. Crizele postrevolutionare imi erau favorabile. Institutul la care ma angajasem se zbatea in noua economie de piata si era greu. Ne trimesesera acasa, cu concediu fara plata din lipsa de proiecte la care sa lucram. Iuhuuu! Nesperat dar, bun de alinat focul inimii, luna de vacanta. Cum trenurile zaceau intepenite mi-am luat bilet de avion spre Suceava si uite asa am zburat eu prima oara in viata.

La aeroport in Bucuresti, asteptam emotionata sa ma imbarc. Incepusem sa citesc cartea. Din activitatea asta m-a oprit un domn respectabil. A intrat in vorba cu mine. Din una in alta a ajuns sa-mi priveasca palma deslusind acolo misterioase intamplari ce urmau sa vie. Pe urma mi-a cerut hartie si pix. De pix am facut rost insa alt suport de hartie in afara micului volum n-aveam la mine. Stiti ca prima si ultima pagina ale cartilor sunt de obicei goale. Pe ele mi-a desenat domnul respectiv tot felul de semne ciudate, a insirat numere, le-a socotit, le-a grupat relevandu-mi la final, cu mare acuratete pot spune acum, DESTINUL.

Dupa un timp, avand ideea ca-mi pangarise cartea pe care incepusem s-o iubesc tare, am rupt paginile cu semne si le-am aruncat. Dovada ca au existat vreodata sunt doar vagile urme de cerneala imprimate pe urmatoarele foi. Gestul meu, cred ca n-a fost intamplator. E bine sa uiti prorocirile ce ti se fac.

Luna aceea de vacanta, revenita acum din amintire, pare o insula a Paradisului.

Afara era iarna cu zapezi mari si ger. Casa bunicii, cuib cald. Timpul, fara limite. Dragostea, ratiunea mea de-a fi. Nu stiu pe unde umblau cu totii, dar in timpul zilei eram singura. Focul trosnea in soba. Ma cufundam in carte citind-o asa cum as fi mancat o savarina. Avea ceva, ceva irezistibil(poate Portugalia). Era o lume unde ma duceam cu nerabdare, infrigurare, cu un dor care ma bantuia dimineata la trezire. Totusi o dramuiam, incetineam voit ritmul cititului sa nu se termine, sa nu se inchida usa.

Ma rupeam din ea sa randuiesc prin casa, gateam, ascultam cu ochii inchisi, iar si iar o caseta cu Depeche Mode. Nu cred ca am iesit in luna aia nici macar pana la poarta. Zilele treceau lin, egal. Gesturile se repetau. Gaseam in ele o fericire pe care n-o mai incercasem. Seara zgomotul unei pietricele lovind geamul ma anunta ca-mi sosise iubitul. Ii puneam masa. Aveam gesturi blande. Eram tandretea, bucuria, tihna.

Noptile intregi ni le petreceam iubindu-ne. Patrundeam secretele vietii. Descopeream sacrul in ceea ce facea, de obicei, oamenii sa roseasca. Mi se dezvaluiau adevaruri simple care odata ce-am parasit insula paradisului s-au acoperit cu… si mi-a luat cale lunga sa ajung iar la ele.

Despre Paradis a vrut cartea sa-mi aminteasca azi, despre darurile pe care le primesc neincetat, despre miracolul care mi s-a revelat in atatea randuri, despre magicul si misterul Vietii. Lor ma inchin.

La noapte nu uitati sa fiti, sa va rugati si sa va bucurati.

In incheiere citez din cartea magica a lui Eliade

S-ar putea intampla fel de fel de miracole, continuase el fara s-o priveasca. Dar trebuie sa te invete cineva cum sa le privesti, ca sa stii ca sunt miracole. Altminteri nici macar nu le vezi. Treci pe langa ele si nu stii ca sunt miracole. Nu le vezi…

Imi pare rau ca nu te pot urmari, vorbise ea tarziu. Mi-ar fi placut sa te pot intelege…

Unii spun ca in noaptea asta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea inteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca in noaptea de Sanzaiene se deschid cerurile. Dar probabil ca se deschid pentru cei care stiu cum sa le priveasca…

Nu inteleg nimic, spuse ea. Nu inteleg…

7 thoughts on “NOAPTEA DE SANZAIENE

  1. miezul verii, farmecele pe care le face Soarele oamenilor, minunile din jur, in fiecare secunda, in fiecare clipa, taina de a vedea, taina si puterea de intelege…
    ma bucuri, ma intorci in timp, ma emotionezi si dese ori ma faci sa plang si sa zambesc….
    nu stiu cine esti, dar te gandesc cu drag….

  2. As vrea sa cred ca intelesul stelutelor albastre de pe fila cartii tale – urmele acelui scris încifrat de demult – nu s-a pierdut, ci zace ascuns undeva, așteptând poate, asemenea pasarii de sticla cazute din cuib, sa fie redescoperit.

  3. Citind “Noaptea de Sanziene”, am avut exact sentimentul Timpului ca spirala. Vieti urcand in paralel spre ceruri albastre, infinite. Naucitoare carte, ar trebui s-o recitesc si eu, o am pe undeva prin biblioteca, in aceeasi colectie. Magice timpuri, si se reintorc!…😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s