DE VORBA CU DOMNUL AMBASADOR

Acum ceva timp i-am luat un interviu domnului Vasile Popovici, Ambasador al Romaniei in Portugalia. Despre el omul, despre romani si Romania, diplomatie si sarmale va invit sa cititi in randurile ce urmeaza.

Domnule Ambasador, ne aflăm într-un spațiu virtual numit “Fabrica de vise”. Dumneavoastră sunteți un visător?

 Cred că sunt fundamental un visător, dar cam din timpul facultății, din momentul în care a început viața mea socială, am încercat să lupt cu mine și să reprim cât se poate tendința asta care era foarte puternică. Îmi dădeam seama că putea fi un handicap.

De ce?

 Pentră că eram mult prea mult scufundat în visare și aveam o priză mică la realitate, la viața socială. Mi-am dat seama că a fi visător ar fi fost mai degrabă un obstacol în viață.

Ruptura s-a produs cu adevărat la revoluție. Eu sunt timișorean. Fara să-mi arog mari merite, fără să îmi propun vreodată să am un certificat de revoluționar, pot spune că am participat din prima zi la protestele din Timișoara. Implicarea în zilele acelea și în evenimentele ce au urmat mi-a deschis o altă perspectivă asupra mea. Mi-am dat seama că pot să mă stăpânesc și să-mi domin emoțiile.

Atunci, în zilele revoluției, ați trăit sentimentul că visele se pot împlini? Perioada aceea a fost nu numai una de purificare dar și de puritate extraordinară. Relațiile dintre timișoreni au fost transformate. Am trăit cu toții un moment de fervoare religioasă,de idealism cum probabil nu-mi va mai fi dat să trăiesc. Am simțit că am o legătură directă cu Dumnezeu. Luni de zile după aceea, relațiile dintre oameni în interiorul orașului au fost complet diferite.

Credeți că ne sunt necesare momentele de criză ca să vedem ceea ce e cu adevărat important?

  Ne trebuie din când în când câte un moment din acesta de criză ca să ardem zgura din noi. Credeam cu naivitate că lucrurile vor merge bine de la sine. Că va fi suficient să rămânem în spațiul civic. Asta am și făcut. Am fost primul președinte al Societății Timișoara, printre cei care au fondat Alianța Civică, apoi Partidul Alianței Civice.

Lucrurile s-au degradat repede; mineriadele, toată complicitatea dintre noua putere instalată și forțele trecutului. Au fost șocuri repetate și o trezire brutală la realitate care ne-a împins pe unii dintre noi să intrăm în politică, lucru pe care, personal, l-am resimțit ca pe o deturnare de destin.

Ajungem și acolo, dar aș vrea să ne întoarcem la dumneavoastră copil. Unde v-ați născut?

La sat, undeva în județul Arad. Am stat acolo până în clasa a 5a, apoi am revenit în vacanțe. A fost ceva foarte intens. Viața la sat îți dă niște valori și un sentiment al comunității foarte puternic. La sat ești constrâns, ești obligat să te supui valorilor comunității. Asta e partea pozitivă. Partea negativă e că satul, pentru cineva care-și dorește mai mult, sau altceva, e o fundătură teribilă. Ai sentimentul că ești condamnat, iar efortul de smulgere e imens

Ați făcut singur efortul, sau ați avut aliați?

 N-am avut nici un aliat. Atât doar că părinții mei, oameni simpli (tata pădurar, mama țărancă), aveau convingerea că școala reprezintă ceva; asta a fost salvarea mea.

A fost un fir de ață pe care m-am ridicat singur, eram sigur că a fi primul mereu și a tinde spre 10, așa cum s-a întâmplat în facultate, de la primul an până la ultimul, este singura mea posibilitate de a ieși din fundătură. De această posibilitate m-am agățat și m-am folosit.

Să spunem că a fost un vis să plecați de acolo. Cât din împlinirea lui a fost transpirație și cât inspirație?

Nu a fost decât transpirație, efort continuu. De aceea valori ca seriozitatea, munca sustinută, grija de a finisa un lucru până când acesta iese cum trebuie țin de felul meu de a fi.

Cum era lumea copilăriei dumneavoastră?

 Am prins un sat care se destrăma deja, un sat ce intra în colectivizare, cu toate dramele inerente. Țin minte momentul când au venit să ne ia caii, adică ceea ce ne ajuta să fim independenți, când s-au luat pământurile. Toate lucruruile astea le-am trăit intens, copil fiind, iar drama am resimțit-o din plânsetele și tensiunea din glasul bunicilor, părinților mei. Încă păstrez vii momentele acelea de sfâșiere.

Satul l-am văzut golindu-se de-a lungul anilor. Un sat puternic, cu case frumoase și oameni gospodari, din care au mai rămas două familii de origine. Este un sat complet distrus. Nemaiavând pământ, oamenii s-au dus la oraș.

Ultima dată am fost acolo acum două veri și a fost un moment de emoție incredibilă. Nu mai fusesem de 10 ani.

Cine v-a marcat copilăria?

 Copilăria mi-a fost marcată de mama, femeie cu o viață sufletească foarte intensă, și de cărți. Din fericire, exista o bibliotecă comunală extraordinară și exista învățătorul satului, care avea o bibliotecă personală din care am citit tot. Pe de-o parte trăiam abrutizarea muncii fizice, iar când aveam o mică pauză, fugeam să citesc.

Plonjam atât de tare în cărți încât simțeam că viața mea e mai degrabă în ele. Trăiam prin procură în viața altora. Efortul a fost să reduc plonjarea în ficțiune, pe măsură ce mă formam, și să mă readaptez la lume.

 Care era răspunsul la întrebarea “Ce vrei să te faci când o sa fii mare?”.

“Vreau să mă fac medic”, eu care nu suport suferința. Tata m-a împins spre silvicultură, un drum pe care am mers până la bacalaureat cu mare neplăcere. Știam că nu e drumul meu, simțeam că aș putea învăța chineza sau araba. Lucrurile se leagă în viață, încă de atunci mă vedeam lucrând în externe.

Ce v-a inspirat, de unde până unde?

Ținea tot de proiectul evadării. O altă opțiune era de a deveni scriitor. Oricum, din clasa a 5a am trăit în principal din bursă. Eram autonom, ceea ce era important pentru mine. Asta încerc să le spun și copiilor mei, că trebuie să devină autonomi, să nu aștepte ajutor de niciunde.

Am făcut limbi străine la Universitatea din Timișoara unde a fost greu să intru pentru că veneam de la un liceu silvic unde nu se făceau serios nici franceza nici engleza. Tata a înțeles că nu e chip cu mine, așa că am mers pe drumul ăsta.

Destinul se leagă într-un fel coerent în viața noastră. Numai nebăgarea de seamă face să nu observăm cum se țese.

La sfârșitul facultății, pe care am terminat-o cu diplomă de merit, securistul universității m-a abordat și m-a întrebat dacă nu vreau să intru în diplomație, după ce fusesem repartizat la o școală de periferie din Timișoara unde 30-40% dintre copii erau țigani.

Aveam “origine sănătoasă” și rezultate bune, exact profilul pe care cei de la Securitate îl doreau. I-am cerut securistului timp de gândire, sperând că uită. N-a uitat. După o lună ne-am reîntâlnit. M-a întrebat ce răspuns îi dau. “Eu mi-am hotărât destinul, vreau să fiu scriitor”, i-am zis. Era începutul anilor anilor ’80. Nu apăruse marea criză, dar aveam deja ideea că nu trebuie să mă compromit.

Nu v-ați îndoit de alegerea făcută?

 Nu. Dumnezeu a vrut ca acea școală, așa amărâtă cum era, să reunească câțiva profesori extraordinari și să facem o adevărată academie în cancelarie.

Am fost un colectiv total atipic, deloc dogmatic, de oameni rebeli. Era o atmosferă absolut fabuloasă. Citesc despre amintirile foștilor deținuți care ziceau că au găsit fericirea în închisori. Pot să înțeleg, deși sigur că nu se poate compara o scoală generală cu o închisoare. A fost o perioadă fericită. În ciuda salariului mic, care nici nu conta și a copiilor din familii sărace, cu mari probleme sociale, am reușit să facem o oază acolo.

Trec peste vreo 7-8 ani de după revoluție, când drumul meu s-a deturnat. A fost o perioadă de enorme tensiuni pe care le-am dus greu. Nu mi se potrivea politica. Când s-au deschis porțile Universității, spre care mă simțeam chemat, a trebuit să-i întorc spatele.

Trec direct la momentul când Andrei Pleșu a devenit Ministru de Externe și mi s-a propus postul de ambasador în Irlanda, plecare la care s-a opus fostul președinte de atunci, Emil Constantinescu. Drept care am fost numit Consul General la Marsilia. Dacă mă gândesc bine, ar trebui să-i fiu recunoscător d-lui Constantinescu fiindcă a fost perioada cea mai frumoasă. Am stat acolo 3 ani și 4 luni.

După aceea a fost nevoie de mine la Paris, în relația cu presa, o relație foarte tensionată. Existau articole extrem de negative la adresa României. Era necesar cineva care să aibă o anumită credibilitate și să știe să lucreze cu presa franceză.

La Paris am stat 3 ani foarte dificili care mi-au marcat sănătatea. Lucram cam 12 ore pe zi în mod constant, de cele mai multe ori fără sâmbete și duminici. Când mi-am dat seama că așa nu se mai putea continua era prea târziu. Mi-am dat demisia. Fostul ministru de externe Mihai Răzvan Ungureanu mi-a propus mai multe capitale și am ales să plec ambasador la Rabat, în Maroc.

Deci motivul limbii arabe revine în viața dumneavoastră.

Iată cum se înnoadă incredibil destinul. Au fost 6 ani foarte frumoși. M-am integrat în societatea marocană într-un fel care astăzi mă uimește, privind înapoi. Lucrul de care mă mândresc cel mai tare e că în aproape 6 ani am mărit schimburile comerciale de 5 ori. De asemena, am reușit să-mi fac foarte mulți prieteni și mi s-a atribuit cea mai înaltă distincție a guvernului marocan. Toate astea mă fac acum să am o mare nostalgie, dar trebuie să recunosc că am ținut mult să vin la Lisabona.

Ce v-a chemat în Portugalia?

Faptul că au existat în trecutul meu niște prieteni portughezi; din timpul studenției am descoperit muzica fado; am intuiția unui popor foarte sentimental, unde valorile sufletului contează mult. Faptul că țara asta a avut un trecut care și azi pare de neexplicat, glorie enormă și un mister la fel de mare, faptul că e o țară plină de cultură, de vestigii. Aici e un loc în care simt că într-un mod misterios, in ciuda distanței, reușim să ne întâlnim cumva, noi cu ei.

Cum vă simțiți aici, se confirma presentimentele dumneavoastra?

Da, se confirmă toate lucurile astea și simt că e un loc în care am mai fost.

Există vreo amintire legată de România, un obiect pentru care găsiți mereu loc în bagaj?

Ce mă leagă de România acum este mica familie care mi-a mai rămas și prieteniile.

Deci purtați în inimă mai mult decât în bagaj.

Sunt foarte legat de mica lume pe care am lăsat-o în urmă, lumea care ține de partea mea intimă, de oamenii foarte dragi. Dacă, peste ani, i-aș putea lua pe toți cu mine, aș putea trăi oriunde.

Cum arată România pe care o purtați în inimă?

România asta te emoționează și te leagă de ea nu numai prin părțile ei bune, dar și prin toată lipsa ei de a ști să se descurce în lume. Te leagă de ea și relele pe care le târăște după sine, și neșansa, și miza mică, în fine, tot ceea ce ne dezesperă și ne enervează câteodată. Sigur, am dori ca România să fie mai puțin concentrată pe oribilele tensiuni interne, absolut nefirești care există în lumea politică de la noi. Ne smulgem părul tot timpul, când  ar trebui să fim mai atenți cu ce proiectăm în exterior, căci de fapt totul se rezumă la imaginea noastră în exterior. Până și traiul de toate zilele în România e profund afectat de imaginea noastră externă.

Cum este imaginea României?

Imaginea e proastă, trebuie să o spunem fără ocol. Este o imagine proastă fiindcă ne vindem prost. Pe de-o parte, nu știm să ne combatem rețelele de cerșetorie, de furtișaguri și de prostituție. Aici cred că Ministerul de Interne, SRI-ul și alte instituții abilitate nu-și fac treaba până la capăt. Pe de altă parte sunt toate tensiunile politice interne care se exhibă cu multă nerușinare pe televiziunile publice, după care sunt preluate de ambasade și ajung a doua zi pe masa tuturor guvernelor europene.

Este un semn de slăbiciune, de instabilitate pe care îl transmitem în exterior. Faptul că în fiecare zi se vorbește despre destituirea președintelui nu este în măsură să ne întărească pe plan extern. Când se face o alegere, trebuie să acceptăm rezultatul până la următoarea alegere, când putem să facem altceva. Dar până atunci mergem înainte cu toții. Lucrurile astea se răsfrâng asupra imaginii, iar imaginea se răsfrânge asupra forței politicii externe, asupra investițiilor în România, totul ni se întoarce în mod negativ. Punem într-o moară la măcinat neghină, iese făină de neghină.

E România o țară greu de reprezentat?

Mă-mpingeți la păcat. Nu e confortabil, dar nici de nedus. În mod evident, acțiunea ta în statul în care ai fost acreditat este să arăți că ești cu totul altfel decât s-ar putea crede că ești. Trebuie să arăți că reprezinți o țară cu cultură puternică, o țară serioasă, care își respectă angajamentele, astea sunt valorile pe care trebuie să le transmiți, deși pe strada alăturată există țigani care cerșesc, deși poți vedea prostituate romance și așa mai departe. Trebuie să mergem înainte și să contracarăm prin exemplul propriu tot ceea ce e negativ.

Știu că ați călătorit prin Portugalia să întâlniți români. Cum îi găsiți? Cum sunt?

Sunt comunități de oameni care, trebuie să vă spun, mă emoționează. Sunt relativ mulți, cred că suntem în jur de 40.000 în momentul de față. Complet topiți în masa portugheză, aș zice invizibili, oameni care își văd de treabă. Ieri chiar am fost la Cruz Quebrada, în apropiere, unde erau vreo 150 de oameni. Oameni muncitori, care n-au alte probleme decât că trăiesc cu o imagine negativă pe care n-o merită, pentru că acești 40.000 de oameni invizibili, complet integrați, suferă de pe urma a 200-300 de cetățeni români foarte vizibili, și nu într-un sens pozitiv. Lucrurile astea trebuie combătute.

Cum ați găsit comunitatea? Se spune că noi nu prea știm să ne unim.

Nu știm să ne unim și nu ne știm drepturile, asta este îngrozitor. Asta e treaba mea, să le arăt românilor că trebuie să fie uniți, trebuie să formeze asociații. Iar asociațiile, cu ajutorul ambasadei, trebuie să intre pe liste la alegerile locale. Iar românii trebuie să știe că dacă vor drepturi, trebuie să se înscrie pe listele de votare, să voteze și să-și aleagă reprezentanți în consilii. Dacă vor să se salveze individual, atunci să nu se plângă că nu li se încheie contracte de muncă, că nu găsesc unde să locuiască, că nu li se respectă anumite drepturi pe care ceilalți cetățeni europeni le au. De fapt, și neeuropeni.

Africanul sau brazilianul care vine aici știe că dacă merge la primărie primește un apartament. Românii nu știu treaba asta. Românul lucrează un an, doi fără contract de muncă. El nu are asigurare socială. Sunt o mulțime de lucruri interconectate, noi trebuie să descoperim care sunt posibilitățile noastre aici, așa cum orice străin care merge în România trebuie să descopere care sunt drepturile pe care le are acolo.

Lucrul ăsta se poate face cel mai simplu, din punctul de vedere al ambasadei, cu ajutorul asociațiilor și cu ajutorul bisericilor. Românii trebuie să se coaguleze și să aibă conștiința că reprezintă o forță. Când ai câteva sute de români într-o localitate de 20.000 de oameni poți să faci să basculeze votul spre un primar sau altul, spre o listă sau alta.

Cum credeți că se poate cultiva lucrul ăsta? Noi cred că plecăm cumva cu ideea că suntem rudele de la țară.

Eu nu o să obosesc să transmit acest mesaj. De câte ori mă voi întâlni cu români, și până acum m-am întâlnit cu 6-7 comunități, din Algarve până la Porto, voi ține acest discurs. Vom transmite acest mesaj și în publicația lunară pe care vrem s-o scoatem: trebuie să ne coagulăm în asociații și trebuie să luptăm pentru drepturile noastre.

Ne-am cunoscut sub semnul sarmalelor. Voiam să vă întreb: vă plac sarmalele?

Da, deși obiceiurile mele culinare s-au cam schimbat. Am trecut mai mult pe pește și am lăsat deoparte carnea de porc. Am însă nostalgia sărbătorilor de acasă.

Credeți că sarmalele ajută diplomația românească?

Păi.. ce să spun? Cred că în mod poate nejustificat identificăm esența bucătăriei românești cu sarmalele. Sarmalele nu sunt neapărat românești, sunt și grecești, turcești, sunt balcanice. Dar dacă m-ați întreba ce aș putea să ofer, care nu fie decât al nostru și numai al nostru, nici nu aș ști să răspund.

Bucătăria portugheză vă place? Cum găsiți mâncarea de aici?

Foarte bună, mai puțin porcul. Mi se pare mai bun cel de acasă, și în general mâncarea noastră are parcă mai mult gust decât oricare alta, dar îmi place tot ce ține de mare aici. Și e din belșug. Asta îmi place foarte mult.

Sunt în urma noastră cu deserturile. În România avem o diversitate de deserturi. La Timișoara, unde suntem influențați de Europa centrală, este incredibil. Ca să nu mai spun de Basarabia, și acolo există o bucătărie fabuloasă pe care nu prea o știm noi românii, decât dacă ne-am intersectat cumva cu vreun basareabean. Dar îmi place aici faptul că, de pildă, combină carnea de porc cu fructele de mare, ceva care pentru mine era absolut incompatibil, dar iată că merge.

Mi-a plăcut foarte mult mâncarea arabă. E uimitoare bucătăria marocană, cu amestecuri de gusturi de dulce și sărat, cu zeci și sute de condimente din cele mai neobișnuite pentru gustul românesc.

Întrebarea de final: ce le urați românilor și ce vă doriți dumneavoastră pentru 2012?

Românilor de aici, căci lor mă adresez, le doresc să ajungă să-și clarifice în suflet unde e locul lor, aici sau dincolo. Să se poată proiecta senin în propriul lor viitor și în anii care vin, să se vadă inclusiv la pensie, să se situeze în inima lor și să vadă unde e locul ăla. Stiu că asta e sfâșierea cea mai profundă: E aici? E dincolo? E tot mai mult aici pe măsură ce copii lor merg la școală aici și e tot mai mult dincolo atunci când necazurile năvălesc peste ei. Când îi întâlnesc și-i văd cât de atașați sunt prin muzică, prin obiceiuri, prin fel de a fi de România, îmi dau seama cât e de sfâșietoare neașezarea asta. Asta le doresc, să-și găsească locul și să-și recupereze cât mai repede apropiații, fie aici, fie dincolo.

Iar mie îmi doresc să vorbesc cât mai bine portugheza cât de repede și să îmi construiesc “casa sufletească” aici în Portugalia în anii care vin.

 

3 thoughts on “DE VORBA CU DOMNUL AMBASADOR

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s