IMPARATIA REGINEI DE BAIXA CHIADO

Claudio si Laura imi spun Regina din Baixa-Chiado, amuzati de rondul meu zilnic prin aceste locuri, adica centrul Lisabonei si vecinatatea casei noastre. Rareori ma aventurez pe alte cai. Il las pe Claudio sa ma duca pe stradute nestiute, sa descopar alaturi de el cartiere pitoresti, mirador-uri, gradini secrete de care e plin orasul, dar cand sunt singura, Baixa-Chiado mi-e imparatia.

Nu ies niciodata mai devreme de miezul zilei. Astept ca soarele sa se ridice deasupra caselor, sa lumineze si sa incalzeasca. Cand clopotul bisericii de peste drum bate ora fixa o iau din loc.

Lisabona pastreaza farmecul unui oras mic, desi nu e. Are magazine de coloniale,  deliciul meu, nou descoperit, locurile de unde imi cumpar acum ceai, migdale, fructe uscate si alte delicatese. Pana sa intru ma gandeam ca marfurile lor trebuie sa fie mai scumpe. Magazinele arata foarte pretios, dar am avut surpriza sa gasesc lucruri pe care intr-un supermarket as fi dat mai mult, plus ca acolo n-ar fi schimbat nimeni cu mine cateva vorbe, nu mi-ar fi ambalat cu atata grija cumparatura, nu mi-ar fi zambit asa, iar emotia estetica ar fi lipsit cu desavarsire. A cumpara din locurile astea chiar e ceva valoros in sine.

Pe urma sunt oamenii, personajele strazii. Cei pe care ii intalnesc zilnic si cei pe care poate n-o sa-i mai intalnesc niciodata. Obisnuitii sunt  – Gabriel, hairstylist-ul, al carui salon e la vreo 50 de metri cum urc strada. Nu ne salutam, dar ne privim cand e afara, la tigara. Cu el nu m-am imprietenit. Odata am vrut sa ma tund si am intrat in pravalia-i. Lucra. Cand a dat cu ochii de mine a avut o tresarire pe care am perceput-o  “aoleu, a venit asta, ce ma fac”. Am vorbit cu cel de la receptie care mi-a zis ca ziua e plina si nu ma pot programa asa ca m-am dus in alta parte sa ma tund, iar cu Gabriel ma privesc in continuare fara cuvinte. Ii doresc totusi, in gand, sa se lumineze, sa se elibereze de  “ceva-ul ” ala  care simt ca-l umbreste.

Mai sus, sunt cele doua macelarii, ale caror vanzatori imi zambesc, dar care nu reusesc sa ma atraga deloc inauntru pentru ca nu cumpar carne. Uneori, cam prin dreptul lor sta un urias cu ochi albastri, barba si mustati lungi, cu parul rasta. E un homeless pe care il vad mereu dormind pe-o strada mai ferita. E  curat, ingrijit si ma intreb cum o reusi. Uneori imi cere tigari si-i zic ca n-am, dar ii dau bani. Am incercat odata sa vorbesc cu el, insa spunea ceva fara sir.

Pe prima straduta la dreapta, cea care duce la mirador-ul Santa Catarina, loc de unde se vede superb raul, si la vremea asta din an, soarele apunand dupa podul “25 de Avril”, e o frutarie. Aici vinde un domn care prin felul cum e imbracat pare mereu proaspat. Omul asta ma face sa ma simt premianta. Indiferent ca ma duc sa cumpar cateva mere, portocale sau paine are intotdeauna vorbe de apreciere “mere, minunat!”, “morcovi, foarte bine!”, “portocale, sanatate curata!”. Imi da  senzatia ca am facut cele mai bune alegeri, ca ma pricep  sa cumpar fructe, si oricat de prostut v-ar suna toate lucrurile astea, jur ca functioneaza, ca ma umplu de voie buna si de incredere. Nu de mandria ca sunt o nemaipomenita cumparatoare, ci de credinta ca o vorba buna face minuni. Omul asta zambitor si incurajator parca e pus acolo sa ridice vibratiile celor care-i trec pragul. Cum miradorul e un loc foarte vizitat, multi se opresc si la mica bacanie sa cumpere una alta in drum spre, deci multi isi insenineaza ziua. Dumnezeu sa-l tina sanatos!

Ma intorc pe strada principala, Calcada do Combro. Trec pe langa curatatoria tinuta de brazilieni. Miroase frumos, a rufe curate. Apoi e Bica, strada cu elevator. O nisa taiata printre cladiri la capatul careia se zareste raul. Ahhhh, apaaaa! Asa imi vine sa zic mereu cand vad nelinistita ei stralucire. Simt ca ne ocroteste. Turistii sunt ciorchine sa se dea cu tramvaiul-lift sau sa-i faca poze. Tot aici stau mereu niste domni de-ai locului, iesiti sa priveasca strada si sa mai schimbe o vorba.

Mini Preco – supermarket, dar cu apucaturi de magazin de proximitate. Vanzatorii stiu lumea din cartier si e asa o atmosfera prietenoasa tot timpul.

Ajung in Praca do Camoes. Aici e bine de stat la soare. Are un chiosc despre care se zice ca ar fi vechi de sute de ani, unde se vand: cafea, limonada, lapte parfumat(leite perfumado… mmmmm), lichioruri traditionale si patiserie. Pe treptele statuii din mijlocul ei e mereu plin de lume, la fel pe bancile din jur. Uneori ma opresc si ma uit la oamenii care trec. As putea ramane ore in sir, dar merg mai departe spre Chiado. Rua Garret. La capatul ei e cafeneaua Brasileira, loc cu parfum de vremuri de demult, acum foarte turistic, dar fermecator. In fata ei, statuia lui Pessoa sezand la masa. Din ansamblu face parte si un al doilea scaun pe care lumea se aseaza sa se pozeze cu celebrul poet lisabonez. E amuzant pana peste poate sa-ti petreci acolo macar 10 minute si sa vezi “momentul fotografiei”. Asteptam odata un prieten. Asa am observat memorabile secvente. Dintre toate una mi-a ramas foarte bine in minte – o rusoaica inalta, blonda, angelica, in jur de 40 de ani, cu copilul din dotare, preadolescent, obez, cam plictisit, vin sa faca poza. Intai el. Se aseaza,  ia o fata simpatica, gata fotografia. E randul mamei. Postura romantica, barbia sprijinita in palma, privire duioasa, plina de nostalgie slava. Copilul o imortalizeaza. Ii arata rezultatul si ea e departe de a fi multumita. Pricep din gesturi ca vrea sa fie incadrata “plan american”. Copilul rus nu prea pricepe, dar persevereaza. Alta postura, zambetul ceva mai fortat, rezultatul total nesatisfacator. Mama, intre poze, se transforma din ce in ce in fiara, tipa la copil, se aprinde la fata, mai are un pic si-l plesneste. II iese din ce in ce mai putin romantica imagine pe care voia s-o compuna. Pana la urma pleaca suparati, cu cheful stricat.

Intr-o zi iau camera si vin sa filmez locul pentru ca viata bate orice scenariu de film.

In fata la Benetton sta lustragiul. Cand are clienti le curata pantofii cu veselie si e vorbaret, cand nu priveste linistit strada.

Mai e baiatul care canta la violoncel suitele lui Bach. Ma opresc sa-l ascult, ne zambim si ii pun bani in cos multumindu-i ca umple lumea de sunete dumnezeiesti. Baiatul cu chitara. E foarte timid. Am stat odata langa el  si s-a fastacit. De-atunci doar imi incetinesc mersul si ma las patrunsa de muzica atat cat trec, sa nu-l mai tulbur. Omul cu saxofon. Il disting de departe. Nu stie decat inceputul melodiei din Pantera roz dupa care lasa sunete sa curga la intamplare. E un personaj exotic. Trompetistul cu masca. Da, are o ciudata masca de carton care-i acopera fata. Imi inchipui ca e o celebritate care se ascunde asa si bucura lumea anonim. Fata cu acordeon. Ea pare rupta din lumea lui Amelie. O iubesc. Intr-o zi i s-a alaturat spontan un contrabasist. Doamne, era o chimie si o armonie intre ei ca am stat acolo vrajita sa-i ascult.

Noaptea, pe Rua do Carmo vine un batran acordeonist care canta tangouri.  Intr-o seara a cantat doar pentru mine si Claudio. Strada era pustie…Besame, besame mucho, como si fuera esta la noche la ultima vez…

Astia sunt ingerii. Ma inclin in fata lor, le multumesc privindu-i in ochi, le dau intotdeauna bani, ma rog sa fie sanatosi,  sa impartaseasca frumusetea lumii cu noi.

In cateva sute de metri cat au strazile astea se intampla atatea, vad, aud, simt enorm. Ma duc la rau sa hranesc porumbeii. Intr-o zi ma grabeam intr-acolo ca era aproape de apus. Il intalnesc pe Miguel. Unde te duci asa repede? ma intreaba. I-am raspuns cu toata seriozitatea, pentru ce exact asta faceam”ma duc sa dau de mancare la porumbei si ma grabesc sa nu apuna soarele ca se culca”. Desi nici el nu e un om “normal” s-a incruntat si mi-a zis “esti nebuna”. Nu, nu esti nebuna, m-a linistit zambind. E frumos ce faci, dar e amuzant cum ti-e teama sa nu se duca la culcare. Mi se pare ca hranitul porumbeilor e asa, ceva din programul firesc al zilelor cand s-a adunat suficienta paine. Imi place ca si Claudio le poarta acum de grija si ma intreaba “le-ai dus de mancare?”.

Ca echilibrul subtil al lumii sa se pastreze mai exista si oamenii care se joaca cu focul. Ei reprezinta intunericul. Sunt imbracati in negru, mereu beti sau mahmuri, cersind suparator, mirosind a benzina. Fac jonglerii cu foc, si inca un semn distinctiv  – au caini. Animalele imi sunt dragi. Ei nu. Imi vad rezistenta interioara si judecatile atunci cand imi ies in cale. E o fata din asta in fata magazinului naturist. Nu-i dau niciodata nimic pentru ca nu-mi place cum cere, nu-mi place fata ei obosita de alcool. Mi se pare ca dandu-i o tin acolo, in noapte. Are un catel mic care doarme aproape tot timpul. Intr-o zi, cand era plecata, dar isi lasase lucrurile si animalul acolo, i-am lasat catelului un pachet de snaks-uri cainesti care l-a trezit din vesnica-i amorteala si l-a facut sa dea din coada.

Tot de partea intunericului sunt si cei care fac uriase baloane de sapun. Frumusetea efemerelor forme nu ma poate determina sa scap din vedere vocile dogite, vorbele porcoase, si atitudinea celor care le dau viata. Sunt prietenii oamenilor cu caini. Seara beau impreuna pe borduri. Accept ca noi toti, asa cum suntem, alcatuim lumea, dar raman de partea binelui.

O alta categorie de oameni ai strazii ma puneau in dilema – tiganii nostri care cersesc. Ma enervau, gandindu-ma cum ne fac ei de ras, cum ne priveste lumea din cauza lor, etc. Am trecut odata pe langa o tiganca, statea pe o strada umbroasa, pe treptele unei biserici. S-a uitat la mine si am vazut ca avea o fata foarte frumoasa. Mi-e foame, mi-a zis, in portugheza.

N-am mai vazut o tiganca facandu-ma de ras, am vazut o femeie nevoita sa se scoale in fiecare dimineata si sa iasa la cersit in frig, am simtit greutatea vietii ei amarate, nenorocul ei, crucea ei. Am fost ea. Mi-e foame – mi-a sunat sfasietor. Daca ii dau bani vor ajunge la aia de-o folosesc si se imbogatesc pe spinarea-i ghemuita. Dar daca ii e foame cu adevarat va fi fericita sa-i daruiesc ceva de mancare. Am intrat in prima cafenea. Am cumparat o uriasa briosa cu ciocolata si-o sticla de apa. M-am intors sa i le dau. Inainte sa stie ce am de gand luase fata “comerciala” de cersit- mi-e foame. I-am intins punga si i-am zis. E aici ceva bun de mancare. Nu va pot descrie bucuria cu care a primit, indumnezeirea care i-a trecut prin ochi. Iar am fost pentru cateva clipe ea si nu mai eram durere, eram fericita uitare. Desi nu mai mananc prajituri demult mi-am simtit, straniu, la modul cel mai real, cerul gurii invadat de dulce.

Drumul meu continua, dar va mai povestesc alta data despre el. Acum e aproape pranzul, ma pregatesc sa ies. O sa iau aparatul de fotografiat si promit ca diseara pun poze cu imparatia Reginei de Baixa-Chiado, despre care tocmai ati aflat.

This slideshow requires JavaScript.

17 thoughts on “IMPARATIA REGINEI DE BAIXA CHIADO

  1. Azi dimineata ascultam exact melodia postata de tine!!!!!!! Spre seara, cand te-am citit, tare m-am bucurat sa pot calatori pe ritmurile melodiei alaturi de tine pe stadutele Lisabonei.

  2. Eu inca nu stiu ce simt despre Lisabona. Mi-amintesc un bulevard frumos pe care ne-am plimbat,umbrit, larg, si totusi frumusetea lui era umbrita nu de copaci care ii sporeau frumusetea ci de cersetorii si mirosul de-a lungul lui. Mi-amintesc si eu de lustragiul ala. Recunosc imagini. Mi-a placut prima parte a povestii, a doua mai putin,desi lumea e facuta din lumini si umbre,dar eu,ca si tine si majoritatea,sunt atrasa de lumina si intunericul ma intristeaza.

  3. zîmbesc pășind și eu prin vălul de lumină pe care îl descrii. mai am un sentiment, straniu de frumos, sunt convinsă că va exista, cîndva în viitor, o poveste gingașă despre cum într-un anume moment, se va fi întîmplat ca între tine și unul (sau mai mulți) dintre cei despre care crezi că sunt în întuneric să apară un pod. e ceva ce simt, nu are legătură cu nimic din crezul meu personal, un soi de presimțire.🙂 să fii binecuvîntată pentru tot ce lași în lume iuvita!

  4. ce mai face baiatul?

    chiar daca tu spui ca, de fapt, copiii nu ne apartin (dupa cum grait-a poetul), totusi exista aceste exprimari in genitiv posesiv: “ce mai face baiatul tau”? “copilul meu…e ok” sau intrebarea tuturor e “citi copii ai?”, nu “citi copii sint cu tine” sau altfel…

    deci e ceva adevar aici: sintem raspunzatori de ei, chiar daca pledam pt libertatea lor absoluta.

    pentru ca ne apartin, ca ochii din cap, nu?

    deci, ce mai face?

    • La nivelul la care se lasa dezvaluit pare bine. Stie ca sunt aici pentru el. In ultima vreme foloseste informatia asta si ma cauta ceea ce ma face sa topai de bucurie.
      Nu-mi apartine ca ochii din cap. Il simt absolut liber. Il iubesc si-i multumesc pentru toate lectiile in fata carora ma pune, ii respect fiinta, spatiul si cautarile, ii spun lucrurile astea si-l privesc drept in ochi.Deci cred ca are toate premizele sa fie bine daca vrea.

  5. Stiam, inainte sa citesc, cum va fi cu tiganca. Mai ales cum va fi gustul.
    Stii, ma uit si te vad, Regina, cum impartasesti asta, Nesfarsita Iubire, de care m-am intoxicat si eu…
    Fie ca Ea sa sufle prin tine mult timp,mangaind multi.
    Suntem cu tine azi si in zilele urmatoare. Sa-ti fie bine si usor si sa fii tinuta bland in dulceata si vindecare.

    … siii… sunt indiscreta pana la oase: ce-ati facut atunci, ati dansat?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s