OMENIREA SUNT EU

Omenirea…Intr-o discutie, odata, cineva mi-a spus “pana nu ni se intampla ceva ingrozitor, un cataclism, o criza care sa ne lase fara resurse, o mare nenorocire, noi, omenirea n-avem nicio sansa de schimbare”. Se includea pe el(folosind cuvantul noi), doar in scenariul groazei, ca victima. Pe urma vina era “a lor”.

Uitandu-te intr-un anume fel la lumea asta, adica simtindu-te complet separat de ea,  ai intr-adevar imaginea unui urias haos pe care nu-l intelegi deloc, de ale carui necunoscute te temi, cu care nu te poti conecta si care pare sa faca totul impotriva-ti.

Churchill a fost intrebat cum poate vorbi fara trac in fata unei multimi de oameni. A raspuns “ma uit la ei si-mi zic – sunt o multime de prosti”.

Un calugar budhist, intrebat acelasi lucru a zis “ma uit la ei si ma vad doar pe mine, multiplicat”

Primul s-a separat, al doilea s-a unit cu omenirea, desi scopul le era acelasi – sa fie bine cu ei insisi. Ego-ul vede prosti si vinovati, pentru ca vrea sa fie cel mai destept, vrea sa aiba dreptate si putere absoluta. Inima vede alte inimi, la fel de intelepte, la fel de indurerate si pline de speranta, purtand aceeasi lumina, cautand acelasi adevar.

Cand ridici un zid intre tine si ceilalti ii judeci, nu-i intelegi, te intrebi mereu cu asprime “cum pot face asta?”. Tu te plasezi, asa, intr-un spatiu care n-are nici o treaba cu ce e in jur, dar pe bune, unde e spatiul asta, unde e cand zicem, parca din afara –  nu e vina mea, e a societatii, a omenirii?

Ego-ul, micul EU, foloseste toate cararile batatorite in timp, cele care duc in tiparele vechi, unde el se simte stapan. Oamenii de stiinta au demonstrat ca avem fizic caile trasate in creier. Retele neuronale activate de ganduri. E suficient  un gand pagubos ca  sa te duca, pe drumul stiut, imediat intr-o stare. Gandurile sunt vehicule, mereu te transporta undeva; intr-o amintire, intr-o situatie pe care ai trait-o, intr-o proiectie, iar infrastructura pe care am stiut s-o construim e una care duce spre spatii pline de tristete, griji, frica.

Vestea buna, si tot de oameni destepti data, e ca putem sa construim in minte alte drumuri si alte locuri mai luminoase, mai vesele. Lumea mare se va schimba de la sine pe baza eforturilor noastre individuale de a ne schimba lumile mici, interioare.

Avem nevoie de doar 30 de zile sa creem o retea neuronala noua. La modul practic ne trebuie doar 3 lucruri: ATENTIE, PREZENTA SI PERSEVERENTA

Atentie la ce ne trece prin cap. Sa ne intrebam cat de des putem “la ce ma gandesc acum?ce simt acum?”, fara a judeca, fara a vrea sa iesim din stare(pentru ca de multe ori raspunsul va fi unul prea putin placut). Suntem doar martori. E ok si furia, si invidia, si plictiseala, si rautatea si toate cele ce colcaie prin noi. Orice observam e exact ceea ce este. Nu judecam, nu fugim, nu ne ascundem. Privim, privim, privim si stam acolo cu starile noastre.

Prezenta inseamna grija de a nu fi furati de minte iar. E un instrument admirabil, cu o forta uriasa, dar antrenata gresit si cum te lasi putin cum te duce unde vrea. Noroc ca avem ancore- simturile. In prezent, in clipa de acum, putem sta datorita lor. Simte cum respiri, simte cum ti se misca picioarele cand mergi, cum ti se ating mainile una de alta cand te speli. Nu stiu, orice – gustul mancarii, textura hainei, zgomotul strazii, temperatura aerului, sunt lucruri la care daca devii atent te rasplatesc cu senzatii pe care parca le simti pentru prima data si iti fac marele serviciu de a nu te lasa s-o iei pe drumul batatorit.

Perseverenta, dupa cum ii zice si numele, inseamna sa nu te lasi. Pentru cine n-a mai incercat exercitiul asta spun ca la inceput pare imposibil. Nu pentru ca e imposibil ci pentru ca obisnuiti sa cerem prea mult de la noi, ceea ce reusim pare extrem de putin. Poti fi prezent pret de cateva secunde, dupa care iar cazi cine stie pe unde si cand te prinzi acolo te invinovatesti infundandu-te mai rau, prelungind sederea.

NU CONTEAZA CAT DE DES CAZI, SAU CAT STAI PE JOS, CONTEAZA DE CATE ORI ESTI DISPUS SA TE RIDICI.

Asa cum un culturist capata corpul bine definit dupa un antrenament sustinut, si mintea se modeleaza tot prin antrenament. E un proces. Efortul nu e un scop in sine, nu trebuie sa facem din el nimic mai mult decat e. Intr-o zi n-o sa ne mai trebuiasca. Ceea ce cultivam acum va creste.

Sadeste si ai incredere in puterea semintelor pe care le-ai pus acolo, zicea cineva. Nu pandi cu infrigurare daca a dat vreun fir, nu masura, dezleaga-te de asteptare, pentru ca treaba ta, actiunea ta e doar saditul. Misterul germinarii, timpul necesar, forta creatiei care le face pe toate sa creasca sunt ale Vietii si ale nimanui altcuiva. Sa nu ne insusim puteri mai mari decat ne-au fost date, dar sa onoram SAMANTA si sa ne facem treaba.

Ma intorc la concretul exercitiului cu gandurile, faza perseverenta.

Deci observ ce-mi trece prin cap fara sa judec, stau in prezent prin simturi si de cate ori identific un gand distructiv il inlocuiesc cu opusul lui. La urma urmei ganduri sunt amandoua. Scepticii sa ia totul ca pe un joc al imaginatiei. De ce gandul “sunt un prost” ar fi mai real decat gandul “sunt destept”, de ce “nu sunt eu facut sa merit asta” e mai adevarat decat “merit sa traiesc tot ce vreau”?

Ne-am concentrat multi ani intr-o directie aiurea, ne-am configurat in primul rand mental o realitate unde suntem mici, niciodata suficient de buni, gata sa fim pedepsiti pentru orice gresim, fara sa ne fie prea clar ce e bine si ce nu, etc. De asta pare reala, noi i-am dat puterea si tot noi putem sa i-o luam inpoi, reconfigurand o realitate in care meritam fericirea.

Of, dragii de noi din ce ceturi si smarcuri venim, ce cale lunga si obositoare am facut. Mi-e imposibil sa mai fiu aspra cu mine, si cu orice om de pe lume. As mangaia in loc sa cert, as pansa rani in loc sa pun sare pe ele, as spala, carpi, ingriji lumea asta care nu e altceva decat o multiplicare a mea.

Desi nu va vand nimic o sa inchei postul cu un testimonial, garantand rezultatele exercitiului pe care l-am propus mai sus.

Sunt pe la jumatatea celor 30 de zile si vad transformarea.

Observatia m-a ajutat sa identific doua fluxuri in minte. Unul de suprafata, constient, usor de schimbat si formulat, cu viziune sustinut pozitiva. Altul mai adanc, mai consistent si mult mai greu de identificat unde mereu circula “nu merit, nu e pentru mine, o sa fie rau, o sa sufar, biata de mine, nu stiu, nu sunt capabila, n-are rost, eu am dreptate,etc…” Acolo au loc dialoguri imaginare, unde fac pe desteapta, unde celalat e mereu intr-o pozitie de vinovat, tot acolo se petrec scenarii de groaza in care daca ma las le traiesc ca si cum ar fi reale.

Fluxul asta mi-am dat seama ca trebuie oprit cat de des pot si exersez prezenta. Stau centrata in simturi. Va dau un exemplu, eram duminica intr-o situatie lipsita total de spectaculos(pentru ca vrem spectaculosul, nu-i asa?) si-am vazut plictiseala cum apare, cu usoara ei iritare, cu nerabdarea, am vazut cum raspundeam cu lehamine si ironie in minte la vorbele celorlalti desi stateam cuminte si parea ca nu ma supara nimic. Eram in masina. Soarele puternic facea vizibile firele de praf din aer, din interiorul spatiului nostru si m-am focusat acolo la plutirea particulelor. Dintr-o data am fost intr-o lume uluitoare. Aerul capatase o consistenta de fluid. La orice vorba sau miscare se rasucea, facea valuri. O infima scama portocalie dansa in fata ochilor mei. Nu stiu cat am petrecut asa, dar traiam o fericire pura, intr-un loc nou si fascinant pe care nu-l vazusem niciodata pentru ca nu ma uitasem niciodata asa la el. Nu mai asteptam nimic, nu ma mai bazaia nimic. Acum imi doream sa rosteasca cineva ceva, orice. Nu continutul ma interesa, voiam doar ca aerul sa se miste din nou, firicelele sa danseze. Ma dizolvasem si imi era atat de bine.

Asta e raiul oameni buni, si e aici, acum!

Perseverenta o am dar nu la modul ritualic. Ma adaptez la viata si nu invers. De exemplu ieri am fost la spital pentru analizele preoperatorii. Situatia a adus ganduri gata sa ma transporte in Valea Plangerii. Micutul EU a inceput cu vaicarelile, ca e singur si chinuit, ca ce ghinion sa treaca prin ce trece, ca sigur o sa pateasca ceva groaznic, ca o sa moara, dar intai o sa se chinuie zdravan, iar daca scapa va ajunge batran si plin de boli ca bietii oameni pe care ii vede. Vorbesc la persoana a treia pentru ca asa simteam o persoana mica si agitata in mine, dar ca nu eram eu, ca inveleam entitatea aia intr-o mare de liniste.

I-am suportat cand cu blandete, cand cu iritare miorlaielile pana am ajuns in sala de asteptare de la cardiologie, aglomerata, plina de oameni batrani, tristi si absenti. Motiv bun pentru ego sa faca o criza – vezi, vezi asta e viata, un drum greu pentru care nu inteleg de ce ne mai sculam dimineata din pat, pentru ce mai facem lucruri ca sa ajungem mai devreme sau mai tarziu ca niste jucarii stricate in salile astea dincolo de care nu mai e decat moartea, nimicul, intelegiiii NIMICUL.

Desi in camera era infernal de cald mie mi se facuse frig si groaza. Stateam acolo privindu-ma ca in zeci de oglinzi. Aveam fete triste, guri cu colturile laste in jos, ochi aposi si inexpresivi, corpuri garbovite…M-am privit fara sa clipesc, fara sa intorc capul in alta parte. Oamenii asta sunt expresia suferintei pe care pot s-o aleg daca vreau. Vreau? NU

Raspunsul n-a fost unul mental pentru ca s-a petrecut in inima. A venit ca o metamorfoza miraculoasa. Simteam ca-mi izvorasete din piept dizolvand frica, transformand realitatea. Vedeam suflete, nu corpuri, aveam fara sa stiu sa explic cum, sentimentul eternitatii noastre. O mare liniste m-a cuprins. Stateam nemiscata lasand sa treaca prin mine ce-o fi trecut, ca n-are nume.

Ceva neasteptat s-a petrecut in exterior. Oamenii au inceput sa reactioneze. Scaunul meu era in mijlocul salii si fara sa ma uit intr-un loc anume cuprindeam in campul vizual direct si periferic multa lume. Ieseau din apatie. Erau asa ca niste flori deschizandu-se. Privirile moarte se insufleteau si ne priveam, pentru cateva clipe ne priveam, iar intre noi era dragoste pura.

Vidul nu exista, e plin cu iubire. Cand simtitm asta insemana ca am atins fericirea.

Binecuvantati sa fim!

12 thoughts on “OMENIREA SUNT EU

  1. Ce frumos ai scris, Lola! Am zambit intr-una cat ti-am citit randurile. Am rezonat cu gandurile tale pentru ca zilele acestea citesc “A New Earth” a lui Eckhart Tolle si, de aceea, am simtit si inteles semnificatia fiecarui cuvant pe care l-ai scris. Ce surpriza, nu? Lumea e cu totul altfel decat am crezut pana acum. O adevarata binecuvantare. O noua speranta pentru sufletele noastre.
    Iti citesc blogul de vreo doi ani. De fapt imi incep ziua cu el pentru ca este preferatul meu.
    Te sarut. Dumnezeu sa fie cu tine mereu!

  2. Bloguri care sa vanture, pana la tocire, tot felul de principii de viața (crestine, extremorientale, samanice sau new-age) sunt nenumărate. Al tau nu se opreste la enuntarea unor adevaruri mai mult sau mai putin cunoscute si ușor de acceptat, ci reda felul cum adoptarea unor principii de viața se traduce pe viu, in viața de zi cu zi a celui care le-a mărturisit. Impactul lor, efectul lor… înființarea lor. Este motivul pt care socotesc ca intreprinderea ta e de trei ori eroica: odată pentru hotararile pe care le iei, odată pt curajul pe care ti-l asumi facandu-le publice si încă odată pt perseverenta cu care le urmezi indiferent de “loviturile soartei”. Fapte pentru care îți multumim de fiecare data când primim o noua veste de la tine.

    • Viata se practica🙂
      Iti multumesc Daniel pentru felul in care oglindesti utilul constructiei asteia ridicate de mine fara scopuri. In diverse forme, in diferite etape am cerut Vietii un singur lucru-sa ma faca de folos. Acum simt ca sunt si asta ma insufleteste, ma provoaca, ma mira, imi da energie.
      te imbratisez

  3. Am incercat de doua ori sa scriu un mesaj de multumire pentru acest post care mi-a mers drept la inima, dar nu a mers. Oare au intrat in spam comentariile sau nu functioneaza azi… Sau o fi vreo setare noua?…
    Mult bine!

  4. Copiii au atentie sa observe particulele de praf, fiul meu le priveste de fiecare data cu indelunga incântare si mi le arata cu entuziasm. Cu aceeasi rabdare sta sa se uite la furnicile pe care le mai zareste prin preajma. Când ne schimbam? De ce? Ne schimbam traind printre/ in aceasta omenire? Particule de praf suntem cu totii, poate unii sunt insa particule roz? Daca ne-am putea intoarce in copilarie si fara sa fim incet incorsetati de societate, viata ne-ar curge poate ca niste ape limpezi.Poate ca trebuie sa redescoperim copilul senin si increzator din noi. Tu cred ca ai fost un copil in sala de asteptare, ei doar aduc zambete si iluminare chiar si in acele locuri si momente.

    • Dar oamenii mari ce au?
      Nu exista un moment anume al schimbarii ci multe momente in care alegem goana, grija, facutul. Daca te uiti la praf fara sa iti zboare mintea la nimic gasesti bucuria si farmecul de a face asta, intregi.Aer plin de chestii plutitoare e mereu. Doar noi nu-l vedem, doar sentimentele noastre sunt altele.
      Dam prioritate lucrurilor”serioase”, de jena sa nu fim judecati.
      N-ai auzit niciodata spus “esti copil!” cu traducerea de “esti naiv”. Si cine vrea, in jungla asta, sa fie luat de fraier? Vrem toti sa fim mari si puternici ca doar e concurenta. Ne intrebam prea rar “da’ unde fug eu asa, ce am de aparat, ce am de castigat sau de pierdut?” Daca am face-o ne-am da seama ca suntem intr-o cursa pentru nimic si ne-am potoli cat sa vedem iar frumusetea din jur

      • Exact, asta era ideea😉 asta ziceam, ca ne schimbam,vrem nu vrem, constient sau nu,constransi mai mult sau mai putin de lumea in care traim. Dar vine si timpul cand ne trezim, mai devreme sau mai tarziu, eu asa cred.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s