INTORTOCHEATA CALE SPRE MINE

Turtite de grau rumenindu-se la cuptor, sfintind casa cu miros de paine, boabe de hrisca topaind in tigaie, plesnindu-si timide pielita bruna ca sa lase la vedere un miez alb-fainos, orez integral facand capacul oalei sa cante cu clocotitul lui…sunt in a treia zi de dieta Oshawa si nu scriu cuvintele astea sa ma autoincurajez. Chiar gasesc motive de incantare in orice.

N-aveam de gand sa tin nici o dieta. Eu mananc oricum sanatos, de ce sa ma mai chinui extra? m-am intrebat. Intr-adevar cat am simtit asa nu m-am fortat cu nimic, desi venea vorba de Oshawa tot mai des, in diverse contexte.

Regimul asta m-a facut sa traiesc, acum cativa ani, o experienta teribila. Mi-a fost foarte rau tinandu-l, deci numai gandul ca as putea trece din nou prin aceeasi stare imi provoca teama.

Tot ce mi se intampla in ultima vreme imi arata ca nimic nu e asa cum cred si ca e mai bine sa raman disponibila pentru orice, cu mintea deschisa, linistita, neatasata. Sa nu traiesc prezentul bazandu-ma pe experientele trecute pentru ca nu fac decat sa le repet, in alta forma poate, dar invartindu-ma in acelasi cerc.

Scriam acum ceva timp ca am ales calea dragostei. Concret, pentru mine calea asta ocolea spitalul si operatia, dar nu le ocolea din incredere ci din frica. Am gasit, uitandu-ma mai bine in interiorul meu, un biet soricel inspaimantat care de groaza suferintei luase in spate responsabilitatea propriei vindecari si ce credeti…SUFEREA  de zor crezandu-se singur, prea mic pentru asa treaba grea.

Ingerii vegheaza, vin in ajutor, daca soricelul ii cheama recunoscand ca nu poate singur.

Cand ma intrebam daca mai am treaba pe lumea asta sau nu, un inger mi-a zis ia-ti pelerina, sandalele si du-te inainte ca lung e drumul tau pe Pamant. Mergi pe calea ta cu bucurie.

Bucurie am simtit pentru ca mai vreau sa stau aici. Mi se pare o experienta fascinanta, insa dupa euforia vestii m-am intrebat, “bine, bine, dar care e calea mea?”. “A bucuriei, femeie!”. Ingerul mi-o aratase. Totusi fraiera de mine imparteam iar lucrurile in bune si rele temandu-ma acum ca nu voi sti sa aleg corect.

Alt inger a venit(pe celalat probabil il scosesem din rabdarea lui ingereasca si-o fi zis, eu la asta nu ma mai duc ca nu mai termina odata cu indoielile si intrebarile:) spunandu-mi “calea ta trece pe la spital, prin operatie” Hmmm…mi-am simtit rezistenta si frica, dar atunci mi-a fost clar ca pana nu ma deschid catre absolut ORICE, si pana nu termin cu catalogatul n-o sa fie pace in mine, n-o sa ma pot vindeca.

Un al treilea inger, in care imi pusesem speranta unei vindecari miraculoase la distanta, mi-a trimis un dar neasteptat si aproape dezamagitor la prima vedere. El care ar fi putut face orice sa ma vindece mi-a trimis doar niste plante calmante.

Nu dispretui nimic si in loc sa faci mofturi uita-te mai bine la povestea asta, desluseste-o! A fost un gand inspirat, desi ma aflam in pragul dezamagirii. Asa am facut. I-am multumit pentru dar chiar daca nu pricepeam inca ce-i cu el.

Am cautat pe net cate ceva despre planta pe care mi-o daduse –passiflora.  Am descoperit o floare tulburator de frumoasa la a carei poveste am vibrat puternic. Buna pentru insomnii, atacuri de panica, linisteste capul si intareste inima.

Stia dragul de inger ce stia. Pai cum sa ma fac bine cat ma zvarcolesc toata noaptea, iar cand adorm, de bine de rau, ma trezesc cu inima in pragul exploziei si cu senzatia ca n-am sa mai prind urmatoarea gura de aer? Mie mi se parea “normal” fara sa ma gandesc ca e o problema. N-am stat niciodata bine cu somnul, iar atacuri de panica am avut de ordinul sutelor, deci le integrasem in “normalul” meu.

Ca increderea sa imi fie si mai zdruncinata, in prima noapte dupa ce incepusem sa iau pastilele mi-a fost mai rau ca niciodata. Am zis ca o fi din cauza lor, dar mi-am dat seama ca sunt in pivnita cu frici si-am iesit.

Acum dorm, dupa mult timp dorm somn lung si linistit. Inima imi e cuminte, usoara, increzatoare, iar ingerului ii multumesc adanc.

Miercuri am fost la spital. Doctorul mi-a spus ca trebuie operatie. M-am observat. Nici urma de panica. Mi-a explicat ca sunt niste rezerve in privinta tipului de interventie si ca simplu ar fi fost laparoscopic, dar ca e cam mare chistul.

Il pot face mai mic, mi-a sunat in minte. N-am spus cu glas tare sa nu par nebuna, dar in sinea mea am decis sa-mi ajut corpul, sa actionez concret, cerand in acelasi timp ajutor divinitatii, recunoscand fara teama ca sunt un copil iubit al lui Dumnezeu, satul sa tot sufere.

Asa m-am apucat de dieta si a venit firesc. Nu de luni, nici macar de dimineata. Chiar de miercuri la pranz, dupa ce cu cateva ore inainte devorasem o minunata placinta cu mere.

Exista doar ACUM, fara experientele trecute, fara presupunerile despre viitor. ACUM se poate decide, se poate actiona si tot ACUM are loc vindecarea.

SUNT SANATATE RADIANTA!