DE ZIUA ROMANIEI

Acum doua zile ICR-ul si ambasada Romaniei au organizat un concert si-o receptie, cu ocazia zilei nationale. Ne-am dus.

Locul ales a fost minunat – Museu Nacional do Azulejo. Concertul, de muzica clasica s-a tinut in biserica de-o frumusete rara, iar receptia intr-un  misterios patio interior. Lume multa si de tot felul, vinuri romanesti, bucate bune, intre care s-au remarcat niste divine sarmalute, dar pana la ele mai e.

Intai de toate vreau sa vorbesc putin despre cum  simt vis-a-vis de tara unde m-am nascut.

Inainte o separam  – Romania mea si Romania lor. A mea era frumoasa/a lor urata. Intre timp, alte intamplari ale vietii mi-au aratat ca separarea e o iluzie, ca nimic nu ne opreste sa impartim dupa pofta inimii, dar de fapt totul e in tot, si ce pare diferit la suprafata, e  acelasi lucru in profunzime. Unitatea e un principiu. Am invatat sa-l aflu in orice. Asa Romania a devenit una, a mea cu toate cele. Contrariile ei o fac ceea ce este. O pot doar iubi sau detesta, dar nu pe bucatele ci ca pe un amestec fascinant in imperfectiunea lui. N-am sa am o tara mai buna, atat timp cat n-am s-o privesc niciodata cu drag. Asta am decis, sa las judecatile si sa vina de la mine ce astept de la ea.

M-am dus la intalnirea romaneasca cu inima deschisa, cu bunavointa, cu o mandrie care nu venea din ego. Mi-am pus catrinta. Legandu-mi braul m-am intrebat. De ce ma imbrac asa? Raspuns a fost un val de vitalitate pe care l-am simtit  din crestet pana in talpi – pentru ca sunt o muiere strasnica(nu stiu sa zic in alta limba, mai frumos si mai puternic ce sunt). Asa mi-am purtat fustele prin Lisabona, ca o femeie ce-si stie infinitul, care-si simte radacinile adanc infipte intr-un loc de pe lumea asta, dar si vlastarele celor mai de sus ramuri ajunse deja la cer. M-am vazut  intr-un sir nesfarsit de  femei – inaintase si urmase. M-am simtit sora si mama, nepoata si fiica, m-am simtit neinchipuit de fericita ca exist.

Ajunsa la locul faptei am imbratisat in gand fiecare om intalnit, am zambit, m-am uitat drept in ochii celor care m-au privit in ochi, iar celorlalti, care au ales uitatura piezisa si rauvoitoare le-am dorit sa-si vada cat de curand propria frumusete.

M-am bucurat de intreaga seara, de muzica, de paharul de vin, de iubitul meu ajuns intr-un tarziu, de prieteni, de necunoscuti si de…sarmale.

Le pomenesc pentru ca a fost un pic de magie cu ele. Dimineata facand desenul pentru copil, am scris in jurul pisicilor cateva vorbe. Nu le-am premeditat. In incheiere mi-a venit sa zic – miau miau vrem sarmale. Fraza asta fara sens mi s-a parut foarte amuzanta, adica genul de tampenie cu care de obicei facem mult haz, Vladimir si cu mine avand acceasi predispozitie spre a gasi absurdul extrem de haios.

Cand am scris sarmale, cuvantul a venit insotit de o pofta nebuna. As fi mancat in clipa aia 20, cu mamaliguta calda si smantana. Am oftat si mi-am luat gandul.

La petrecere umblau chelnerii printre noi cu diverse platouri. La un moment dat simt miros de sarmale si ma gandesc ca am halucinatii olfactive legate de pohta ce-am pohtit. Ei bine, nu. Pe tavi chiar erau sarmale. Minuscule, delicate, rafinate, de marimea degetului meu mic. Ma reped entuziasta in cea mai apropiata tava, iau o sarmaluta infipta in scobitoare si ce sa va spun… urmatoarele secunde au fost de extaz. Am mai vrut una si-am plecat in cautarea ei. Claudio, care nu mananca deloc carne n-a inteles de ce vanez micile aratari, dar s-a prins ca trebuie sa fie ceva ce-mi face nespusa placere. Nespusa???? Nu, pentru ca atat am mai slavit sarmalele incat l-oi fi zapacit cu spusul. Dupa vreo cinci m-am mai linistit. Deja pe platouri veneau prajituri. Totusi o zana buna, sau vreun inger cumsecade a mai trimis, sarind peste ordinea fireasca a lucrurilor, inca niste platouri cu sarmale dupa cele cu dulciuri. Chelnerii portughezi, care intre timp gustasera si ei din minunatii, se opreau acum in dreptul grupului nostru invitandu-ne calduros sa mai luam. Cum as fi putut refuza ? Am mancat un numar…nedefinit. Am trimis la fiecare inghititura sute de binecuvantari celor doua doamne de la ambasada, care s-au ocupat cu fabricatul sarmalelor si m-am veselit pe cinste.

Sunt foarte romanca in universalitatea mea. La multi ani!

This slideshow requires JavaScript.

Ii multumesc lui Dan pentru pozele de la petrecere