DE ZIUA ROMANIEI

Acum doua zile ICR-ul si ambasada Romaniei au organizat un concert si-o receptie, cu ocazia zilei nationale. Ne-am dus.

Locul ales a fost minunat – Museu Nacional do Azulejo. Concertul, de muzica clasica s-a tinut in biserica de-o frumusete rara, iar receptia intr-un  misterios patio interior. Lume multa si de tot felul, vinuri romanesti, bucate bune, intre care s-au remarcat niste divine sarmalute, dar pana la ele mai e.

Intai de toate vreau sa vorbesc putin despre cum  simt vis-a-vis de tara unde m-am nascut.

Inainte o separam  – Romania mea si Romania lor. A mea era frumoasa/a lor urata. Intre timp, alte intamplari ale vietii mi-au aratat ca separarea e o iluzie, ca nimic nu ne opreste sa impartim dupa pofta inimii, dar de fapt totul e in tot, si ce pare diferit la suprafata, e  acelasi lucru in profunzime. Unitatea e un principiu. Am invatat sa-l aflu in orice. Asa Romania a devenit una, a mea cu toate cele. Contrariile ei o fac ceea ce este. O pot doar iubi sau detesta, dar nu pe bucatele ci ca pe un amestec fascinant in imperfectiunea lui. N-am sa am o tara mai buna, atat timp cat n-am s-o privesc niciodata cu drag. Asta am decis, sa las judecatile si sa vina de la mine ce astept de la ea.

M-am dus la intalnirea romaneasca cu inima deschisa, cu bunavointa, cu o mandrie care nu venea din ego. Mi-am pus catrinta. Legandu-mi braul m-am intrebat. De ce ma imbrac asa? Raspuns a fost un val de vitalitate pe care l-am simtit  din crestet pana in talpi – pentru ca sunt o muiere strasnica(nu stiu sa zic in alta limba, mai frumos si mai puternic ce sunt). Asa mi-am purtat fustele prin Lisabona, ca o femeie ce-si stie infinitul, care-si simte radacinile adanc infipte intr-un loc de pe lumea asta, dar si vlastarele celor mai de sus ramuri ajunse deja la cer. M-am vazut  intr-un sir nesfarsit de  femei – inaintase si urmase. M-am simtit sora si mama, nepoata si fiica, m-am simtit neinchipuit de fericita ca exist.

Ajunsa la locul faptei am imbratisat in gand fiecare om intalnit, am zambit, m-am uitat drept in ochii celor care m-au privit in ochi, iar celorlalti, care au ales uitatura piezisa si rauvoitoare le-am dorit sa-si vada cat de curand propria frumusete.

M-am bucurat de intreaga seara, de muzica, de paharul de vin, de iubitul meu ajuns intr-un tarziu, de prieteni, de necunoscuti si de…sarmale.

Le pomenesc pentru ca a fost un pic de magie cu ele. Dimineata facand desenul pentru copil, am scris in jurul pisicilor cateva vorbe. Nu le-am premeditat. In incheiere mi-a venit sa zic – miau miau vrem sarmale. Fraza asta fara sens mi s-a parut foarte amuzanta, adica genul de tampenie cu care de obicei facem mult haz, Vladimir si cu mine avand acceasi predispozitie spre a gasi absurdul extrem de haios.

Cand am scris sarmale, cuvantul a venit insotit de o pofta nebuna. As fi mancat in clipa aia 20, cu mamaliguta calda si smantana. Am oftat si mi-am luat gandul.

La petrecere umblau chelnerii printre noi cu diverse platouri. La un moment dat simt miros de sarmale si ma gandesc ca am halucinatii olfactive legate de pohta ce-am pohtit. Ei bine, nu. Pe tavi chiar erau sarmale. Minuscule, delicate, rafinate, de marimea degetului meu mic. Ma reped entuziasta in cea mai apropiata tava, iau o sarmaluta infipta in scobitoare si ce sa va spun… urmatoarele secunde au fost de extaz. Am mai vrut una si-am plecat in cautarea ei. Claudio, care nu mananca deloc carne n-a inteles de ce vanez micile aratari, dar s-a prins ca trebuie sa fie ceva ce-mi face nespusa placere. Nespusa???? Nu, pentru ca atat am mai slavit sarmalele incat l-oi fi zapacit cu spusul. Dupa vreo cinci m-am mai linistit. Deja pe platouri veneau prajituri. Totusi o zana buna, sau vreun inger cumsecade a mai trimis, sarind peste ordinea fireasca a lucrurilor, inca niste platouri cu sarmale dupa cele cu dulciuri. Chelnerii portughezi, care intre timp gustasera si ei din minunatii, se opreau acum in dreptul grupului nostru invitandu-ne calduros sa mai luam. Cum as fi putut refuza ? Am mancat un numar…nedefinit. Am trimis la fiecare inghititura sute de binecuvantari celor doua doamne de la ambasada, care s-au ocupat cu fabricatul sarmalelor si m-am veselit pe cinste.

Sunt foarte romanca in universalitatea mea. La multi ani!

This slideshow requires JavaScript.

Ii multumesc lui Dan pentru pozele de la petrecere

12 thoughts on “DE ZIUA ROMANIEI

  1. La anul ne imbracam amandoua asa:) Multumita tie acum am si fusta (facuta dintr-o catrinta), de la acelasi magazin oropsit de artizanat din orasul vechi. Am fost asa la ziua internationala a poeziei, celebrarea oficiala in Barcelona.

  2. Stimata Doamna,

    Tin sa va multumesc in numele doamnelor de la ambasada care au trudit patru zile pentru minusculele sarmale. Cuvintele dumneavoastra le-au fost rasplata.

    Cu cele mai bune urari de sarbatorile ce vin,
    Vasile POPOVICI
    Ambasadorul României în Portugalia

    • Domnule Ambasador,
      Va multumesc ca mi-ati scris. Sunt onorata si fericita ca gandurile mele bune au ajuns la dumneavoastra si la minunatele doamne.

      Sarbatori fericite!

      • Sarbatori fericite si pentru dumneavoastra si pentru toti cei ce va viziteaza situl.
        Cu urari de bine,
        Vasile Popovici
        Ambasador

  3. Stimata Doamna,

    mi-ar fi placut sa pot fi si la concertul de la Estrela, însa nu se poate : voi participa la acelasi concert la Lagos, alaturi de românii din Algarve.

    Cu urari de bine,
    Vasile Popovici

    • E foarte frumos ca mergeti sa-i intalniti.
      Sper ca prezenta dumneavoastra aici, in Portugalia, sa sprijine inchegarea comunitatii, si sa dizolve barierele fals create.
      Toate cele bune!

Leave a reply to lolafactory x