FRICA, FERICIREA SI NIMICUL

Ieri imi multumea cineva ca scriu si cand sunt fericita, zicea: atunci cand suntem fericiti nu mai spunem, nu mai impartasim, pastram doar pentru noi, cat mai ferit, cat mai intim, pentru ca nu mai e ceva de scos afara, de scapat de el, de vindecat, ci e ceva ce vrem sa pastram cat mai mult.

Ma simt de folos transcriindu-mi aici bucuria. Incerc sa arat ca la ea se ajunge simplu, imediat, ca exista ca stare permanenta la care ne conectam, nu ca emotie trecatoare.

Ce-i de tinut ascuns, ce-i de dramuit atunci cand realizezi ca sursa e infinita? Fericirea altor oameni n-o scade pe-a mea, dimpotriva imi potenteaza starea de bine, ma umple de speranta si de liniste. Fericirea impartasita ajuta la randul ei alte inimi sa se deschida.

SA FII FERICIT E UN DREPT NU UN PRIVILEGIU!

Ceea ce ne impiedica sa credem asta si s-o simtitm deplin e FRICA.

O sa scriu in continuare impletindu-le cumva pentru ca sunt amandoua prezente in mine, in noi toti. Nu va veni un timp, in viitor, cand cineva sau ceva ne va lua frica din carca lasandu-ne doar plini de fericire. Viitorul nu exista decat la noi in cap, ca proiectie. Totul e ACUM, in eternitatea clipei, deci si teama. Mai bine s-o gestionam decat sa ne lasam terorizati de ea.

Pot lua multe forme, dar in esenta fricile sunt cateva, fundamentale. Una e ce de moarte. Nu stiu daca exista cineva pe lumea asta care sa fi facut deplina pace cu gandul ca intr-o zi va disparea. Desi moartea e singura noastra certitudine evitam s-o privim in fata. E uman sa fie asa.

Trec printr-o perioada in care mi-e frica. “Stiu” (nu simt) ca ceva e in neregula cu mine. Asa imi spune mintea – ai un organ bolnav, te-ai defectat si e posibil ca de-aici sa ti se traga sfarsitul. Gandurile astea sunt capatul unui infinit ghem de fabulatii. V-ati urmarit vreodata firul unui gand sa vedeti de unde a inceput si unde se duce? Eu fac asta si mi se pare halucinant, absurd. O iluzie paguboasa, distrugatoare imi creste in minte ea fiind adevarata tumora cu forta suficienta sa ucida. Nu vreau sa sune dramatic, dar folosesc cuvinte tari ca sa semnalez unde e adevaratul pericol.

N-am nici un organ bolnav, am doar o minte prea agitata, care are puterea reala de a transmite impulsuri universului, iar el fara sa le judece le materializeaza. Asa lucram noi cu viata. Am realizat ca detin un instrument magnific pe care il folosesc prost. E ca si cum as fi primit un supercomputer a carui unica folosinta cred ca e, de exemplu, sa-mi dau cu tastatura in cap. Asa mi s-a spus si eu am luat totul de bun, prin urmare ma pocnesc de zor.

Cand nu stii, na, faci ce poti, dar cand te prinzi cum sta treaba nu mai ai nici o scuza, si nici pe computer n-are rost sa te razbuni. Cea mai de bun simt chestie mi se pare ca e sa incerci sa-i inveti adevaratul rost.

Ca sa pricepi iti trebuie liniste si atentie. Ei bine, desi initial poate parea o treaba obositoare, marturisesc ca merita practicat exercitiul observatiei. Nu-i nevoie de nimic mai mult.

E o lege simpla care spune:

ACTIUNE-REACTIE-REPERCURSIUNE

Am decis sa ma inradacinez in starea de observator tolerant, sa nu tulbur lumea cu reactiile mele, sa las totul sa fie.

Poate ca urmare a deciziei asteia, sau poate pur si simplu pentru ca o fi venit momentul, acum  cateva zile am trait o experienta, spuneti-i bizara daca vreti, in care mintea mi-a fost vehicul folositor.

E ceva foarte personal, iar forma tine  de imaginarul meu, de mental, insa stiu ca am experimentat ceva dintr-o zona mai profunda, prin rezonanta inimii. Acolo nu e loc de indoieli.

Era dimineata devreme, inca intuneric. Claudio tocmai plecase. Mai aveam de gand sa  stau putin in pat, nu-mi era somn, dar mi-era bine acolo. Uneori joc un joculet cu mine insami, un mic exercitiu de iubire. Imi pun mainile pe partea din corp cea mai neiubita, respectiv pe abdomen si-mi spun “Dumnezeu e in toate, in fiecare celula, deci mainile mele sunt ale lui si pot vindeca”. Asa am facut si in dimineata respectiva. Imi tineam mainile pe burta, facuta una cu Dumnezeu. La inceput simteam ba in palme conturul corpului, ba pe corp greutatea palmelor. Erau doua lucruri diferite, doua senzatii diferite. Am ramas asa respirand linistit pana mi-am dat seama ca nu mai pot face diferenta, ca intre palme si abdomen nu mai exista bariere, ca-mi pot cufunda mainile in mine ca intr-o apa. Apoi a fost ca si cum m-as fi aruncat cu totul in apa aia, care tot eu eram. Adancindu-ma nu i-am atins fundul ci am intrat in altceva, intr-un spatiu vid unde pluteam, constienta ca locul ala tot eu sunt. Realizarea ca  sunt nimicul, vidul,  m-a facut sa traiesc cea mai completa stare de libertate. Moartea nu e ceva ce va veni in viitor, sunt deja, in clipa asta, in orice clipa, ceea ce mintea imi sopteste ca e groaznic sa fiu. SUNT NIMICUL. Ce ma mai poate ameninta cu disparitia?

M-am intors din calatoria asta interioara cu lumina in inima, cu sete de viata, cu bucurie de copil. Mari daruri pe care nu le tin puse bine pentru mai tarziu, le folosesc in viata de zi cu zi pentru ca viata e zi de zi.

Poate in rezonanta cu starile pe care le traversez a ajuns la mine  povestea unui om . Am fost rugata s-o fac cunoscuta. Cititi-o trecand peste reflexul de a spune “ah, inca un caz”, si peste neputinta, si peste frica, si peste mila, de fapt poate e mai corect spus, trecand prin, nu peste toate astea. Dincolo de idei si cuvinte e un om caruia acum ii e foarte frica. Trece prin starea care nu-i e straina niciunuia dintre noi. Cum se va termina episodul asta din viata lui depinde de propriile-i alegeri, dar il putem ajuta facandu-l sa nu se simta singur.

4 thoughts on “FRICA, FERICIREA SI NIMICUL

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s