VIATA E PE ZILE

Viata se traieste pe zile. Te trezesti dimineata si ai dreptul sa alegi, esti “in” ori “out”. Nu realitatea e cea care te face sa fii intr-un fel sau altul. Tu decizi cum iti petreci timpul, cu cata atentie, cu cata bucurie, cu cata iubire, rabdare si blandete fata de tine insuti. Asa modelezi exteriorul care-ti devine fluid, favorabil. Nu-i nevoie  sa ai un plan destinat fericirii in care sa te inregimentezi soldateste. Mai degraba e folositoare bunavointa, disponibilitatea pentru clipa cu tot ce cuprinde ea.

Fara sa mai tind spre o perfectiune iluzorie si a naibii de chinuitoare, am ajuns sa traiesc zile superbe in imperfectiunea lor, mici bijuterii pe care le slefuiesc cu toata seriozitatea unui copil jucandu-se.

Ieri am celebrat-o pe Lola. Dormisem putin cu o noapte inainte si la prima ora mintea incepuse sa-si fabrice lista de “to do”. Dupa 5 minute deja m-as fi culcat la loc, dar mi-am zis ca voi face numai ce simt ca ma linisteste. Am calcat. Desi ma apuc foarte greu de activitatea asta,odata inceputa e meditatie pura, deci am meditat, iar dupa cateva ore, aveam lucrurile frumos randuite si o mare pace. Venise timpul sa framant colacul. Am simtit sa-l fac dulce. Pe langa mac si nuci am scapat trei smochine uscate, taiate maruntel. Framantam multumindu-i bunicii, multumindu-i mamei ca sunt intre femeile din lungul sir ce mi-au dat sansa experientei asteia fascinante.

Cresteau in mine o bucurie si o pofta de viata clocotitoare.

Mi-am intrebat barbatul unde mergem s-o sarbatorim pe Lola. Imi zice ca stie el un loc frumos, doar sa vin de partea cealalta a raului. Eu aveam in minte Cabo da Roca, sincer, as fi vrut sa fiu cu dragostea mea si cu spiritul mamei la captul lumii, in noapte, dar el mereu stie locuri frumoase, noi, si nu i-am spus, cu gandul sa ma las dusa unde o simti sa ma duca.

Pornesc spre Claudio si ma ia pe drum, asa, o slabiciune teribila. Ii zic ca nu ma simt in stare sa calatoresc prea mult, sa treaca el apa ca vedem. Ne intalnim pe malul raului, facem o plimbare lunga. In sac aveam colacul si o sticla mica de vin. Ma uitam pe unde sa ne asezam, crezand ca acolo se gandise, clipa in care imi zice, parca ghicindu-mi intentia “aici doar ne plimbam, hai sa fim cu Lola la…Cabo da Roca”.

Barbatul asta al meu e magic! In drum spre masina vedem un pom aproape la fel cu cel pe care l-am desenat in gradina secreta, fara sa fi stiut ca exista in realitate. Are trunchi semanand cu o femeie voluptoasa, spini pe coaja, iar in loc de rotocoale ochioase(ca al meu), el avea flori ciclam,  ca niste orhidee. L-am mangaiat si i-am recunoscut splendoarea.

Plecam spre Cabo da Roca. Dupa aproape o ora iata-ne la capatul lumii, cel invaluit intr-un abur de ceata, si batut de  vant napraznic. Farul isi rotea raza puternica pe cer, luna se ridicase misterioasa, iar undeva in intuneric oceanul isi facea simtita prezenta.

Mai ales noaptea, locul are ceva care-mi dezlantuie o navalnica stare de bine. Cuprinsa de ea, am rupt din colac impartindu-l cu meu amor. Am mancat in tacere, trecandu-ne din cand in cand si sticla de vin. Mi s-a parut ca n-am gustat nicicand paine mai buna. Simteam sacrul fiecarui gest, pentru ca totul devenise sacru. Cu restul de colac am iesit in noapte, l-am rupt bucatele si l-am pus printre ierburile carnoase, amarui, pe pantecul MAMEI PAMANT, sa se hraneasca din ele orice vietuitoare flamanda. Am respirat adanc, coplesita de taina intorcandu-ma in lume plina de dragoste.

Cu doua zile inainte am primit in dar alte ore binecuvantate. Clauido imi zice sa pregatesc desaga pentru un picnic la castel. Picnic, castel, unde, cum? N-a vrut sa-mi dea amanunte. Aranjez cosul de picnic in cele mai mici detalii si la drum cu noi.

Pe la pranz ajungem in Santarem, vreo 70 km spre centru-nord. Oraselul are in varf de deal  zidurile vechii cetati, unde acum e un parc minunat. Lasam masina mai jos si strabatem stradute pustii(asa e la ora pranzului, lumea dispare sa manance), trecem pe langa biserica de la 1200, pe langa un teatru parasit, cu literele de pe frontispiciu ruginite, pe langa o cladire batrana. Fusese acolo o gradinita care a ars, marturie erau obloanele innegrite de fum. In curte ramasesera leagane acum prafuite si napadite de vegetatie. Atmosfera stranie in care totul parea posibil. Nu stiu exact sa explic “totul era posibil” asta, dar avea o taina a lui.

Intram pe poarta soarelui in parc. De sus se vede raul Tejo unduind. La umbra e racoare. Ne intindem patura sub un bland copac. Mancam, ne tolanim ca pisicile, rasfoim o revista de calatorii, ne alintam, ii citesc  in portugheza, dintr-o carte, pana adoarme si ii simt respiratia linistita pe obraz. Am stat asa ore bune pe care nu ne-a interesat sa le numaram. Mergand spre casa auzim la radio ca presedintele(era ziua republicii), invita lumea in curtea palatului din Belem la un concert Misia. Pai daca ne invita presedintele sa nu refuzam. Asa ca  seara ne-am dus la concert. Atmosfera intima, lume relaxata, presedinte modest, bodyguarzi calmi si decenti, iar Misia un basm de femeie, cu voce puternica, miscari fluide, intruchipand-o perfect, in mintea mea, pe Anais Nin. Inca o zi traita frumos!

Urmand cronologia asta inversa ajung marti, cand sotu’ imi da intalnire la pranz in oras. Desi aveam  planuri productive, ca martea doar e o zi de munca,  las totul balta, pun rochita eleganta, dau cu rimel pe la gene, ma parfumez si plec.

Nici n-am atins pietrele pavajului cu talpile, atata mai zburam de fericire c-o sa-l vad in mijlocul zilei, cand in mod normal imi lipseste. Mancam la un restaurant vegetarian, dupa care mergem toata Avenida da Liberdad , si de-acolo mai departe, intr-un cartier pe care nu-l vazusem pana atunci. Locul parea alt oras, semana mai degraba cu Barcelona, plat, taiat de bulevarde largi cu copaci pe mijloc, cladiri superbe, plin de cafenele. Oh, ce de surprize are orasul, ce plin e de prilejuri sa descoperi, sa te bucuri, sa visezi. Noi visam mult, si ne minunam de toate nimicurile. Facem dintr-o plimbare o calatorie fantastica. Omul asta mi-a fost daruit sa ma pot lasa in voia unui extaz adanc, neinchipuit de altfel, fata de ce imi inchipuiam eu despre fericire. Stiti ce simt? Ca fericirea e o stare normala, continua, nu un entuziasm trecator.

Deja zilele astea adunate fac o saptamana pe care am inceput-o luni cu o cina mult planuita. Am reusit sa pun laolalta prietenii mei buni: Adan, Caio si Laura. Toata ziua am gatit. Inchiputi-va ca pe hornul casei ieseau aburi de iubire invaluind orasul. Cand bucataresc asa e intotdeauna.

Seara a fost bucurie pura. Desi nu s-a baut alcool euforia noastra era maxima. Nu ne venea sa na mai despartim.

Ma simt binecuvantata si rasplatita. Am incredere! Bucuria nu ne paraseste niciodata, doar noi alegem sa o parasim.

Sambata minunata sa fie pentru noi toti!

This slideshow requires JavaScript.

14 thoughts on “VIATA E PE ZILE

  1. Va imbratisez cu maaaaaare drag…..mi se lipeste bucuria de suflet vazandu-va….citindu-te…….si recitindu-te…….sanatate si ganduri binecuvantate va doresc!……

  2. Cum poti face tu din fiecare zi o bucurie! O bucurie esti si pentru mine de fiecare data cand te citesc.

  3. mi-e dor de tine🙂 dar e un dor linistit asa, cu bucurie, nu obositor, nu “de-abia astept, nu mai pot”. ma gandesc ca o sa vina momentul ala in care o sa ne vedem si mi se face draaaag🙂

  4. … si e plina de iubire, aia care sufla prin voi… Va iubesc rau de tot, oameni frunosi ce sunteti… Multumesc si eu Lolei, ca te-a adus in lume, sa umbli printe noi, Frumoaso! Si mamei omului tau, ca l-a adus pe el in lume, sa fie cu tine, sa umblati si sa ne incantati, impreuna… Mai oameni, voi sunteti vrajiti si vrajitori… Stiti sa puneti frumusetea la vedere, stiti sa traiti. Ne bucuram cu voi de starea asta normala, continua, Fericirea… Sa ne traiti mult si bine asa, frumos!

  5. Copacul tau cred ca este asta, l-am cunoscut in Argentina drept palo borracho, sau lemn betiv, probabil din cauza formei de sticla. Aici la Barcelona sunt cu flori alb-crem. http://es.wikipedia.org/wiki/Chorisia

    Misia e favorita mea, am vazut-o de doua ori la Montreal, ba chiar am fugit dupa ea pe scena, in culise, sa-i spun cat de draga imi este:) Dupa mine este cea mai imaginativa si eleganta dintre fadistas.

    Sosirea mea e preconizata prin februarie, ma duc acasa de Craciun si in ianuarie urmeaza pregatirea si formalitatile.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s