DE LA PRANZ INCOLO

Nu gasesc firul de la camera foto si gata. Cotrobaind dupa el azi, am sfarsit in a face curatenie generala. Parca l-a inghitit pamantul. Pana dau de el sau luam altul ma mai folosesc de pozele de la Claudio din telefon.

Ramasesem pe la amiaza, cand aerul fierbinte ne facea sa cautam umbra sau racoarea apei. Eu ma refugiam in bucatarie. Pentru mine era vremea freneziei. Am gatit zilnic cu o bucurie imensa. Imi placea cum veneau copiii sa intrebe ce-o sa fie la masa. Faceam pe misterioasa si ma intorceam mustacind catre oalele care dadeau in clocot. M-am jucat foarte frumos facand felurile lor preferate, inventand deserturi  din murele dupa care mergeam pe inserat si din perele parguite din gradina.

Ne adunam in jurul mesei, multi si veseli. Eram recunoscatoare. Aveam o blandete si-o usuratate, asa ca si cum as fi plutit pe suprafata unui lac linistit. Dupa ce organizam retragerea vaslor in bucatarie desemnand fericitul castigator care sa le spele, imi luam cartea, barbatul, un ceai de musetel si la hamace cu noi. Ma leganam citind despre copilarie din adorabilele Exuvii ale Simonei Popescu. Radeam si plangeam. Cartea asta e una din cele in care ma recunosc. E scris acolo despre o fetita pe care o stiu foarte bine. Plangeam de dorul ei, de dragul ei, razand in acelasi timp de bucurie c-am intalnit-o. Pe urma ramaneam asa fara ganduri privind spre camp. Era bine, era destul, era totul.

Cand se mai racorea putin, copiii, satui de PSP-uri, ieseau la joaca in curte. Iubitul ma lua de mana. Plecam pe drumul portocaliu caruia ii spusesem drumul spre Oz. Asa imi placea mie sa cred, ca daca mergem pana la capatul lui, ne intalnim cu vrajitorul, iar el o sa ne confirme ca puterea e numai si numai in noi. N-am ajuns, dar asta nu ne-a stricat deloc bucuria umblatului.

In unele zile marsaluiam aproape soldateste, pana departe, scrasnind pietrisul, stricand linistea absoluta a arborilor de pluta, in altele coteam la stanga pe un drumeag laturalnic, nisipos, spre rugii de mure. Salbatici, plini de roade, ne lasau sa ne strecuram printre spini spre bunatatile de pe lume.

Cu galetica plina ne intorceam acasa. Vocile copiilor se auzeau de departe. S-au imprietenit, s-au jucat, au umplut locul de rasete. Ceea ce ne tot intrebam cum  sa facem s-a produs de la sine. Aveau nevoie de putin timp impreuna, atata tot. Le-a trecut stinghereala.

Cina era al doilea moment din zi care ne facea cerc. Timp bun de povestit. Noaptea suntem cu totii mai indrazneti. Copiii ramaneau in jurul mesei pentru jocuri. Noi doi ieseam in noapte sa ascultam greierii si sa ne uitam la stele. Stateam cu picioarele goale in iarba. La inceput era rece, pe urma se facea umed-calduta. As fi putut sa ma intind acolo si sa adorm, dar ne duceam intr-un tarziu in pat. Citeam putin din insemnarile zilnice ale Reginei Maria, ma duceam in lumea aia veche si frumoasa pe care imi pare rau ca n-am prins-o.

Se stingea o zi si alta incepea sa creasca.

Peste cateva ore, prin oblonul intredeschis banuiam zorile. Nu mai puteam sta in pat. Ma strecuram sa-mi fac ceaiul, iar cu ceasca aburinda intre palme sa pasesc iar in iarba cu roua.

This slideshow requires JavaScript.

2 thoughts on “DE LA PRANZ INCOLO

  1. privirile pisicilor șoptesc tu-ți ții coapsele de adolescentă în sufletul ciucurilor drumul ăla brun se-aude pînă-n clopot ghimpii apără casa și joaca, dar nu de tine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s