EU, DICTATORUL

Bine v-am gasit!

Azi dimineata la 7 m-am trezit bantuita de saudade. Voiam sa vad oceanul din balcon, si soarele ridicandu-se de dupa cladirea din fata, Sintra verde, incremenita in aerul rece. Mi-a fost dor, neinchipuit de dor.

Locurile pe unde am umblat in vacanta m-au facut sa le respir adanc, sa le memorez in celule, sa le port de-acum incolo nemarginita frumusete. Natura isi revarsa abundenta peste tot. Noi intervenim emotional si capatam preferinte.

Inca o data am simtit ca apartin cu totul sudului, dar m-am bucurat de diferit. Am vazut  intregul in  magnificul sau.

Germania ma impresioneaza, dar si intimideaza. E ciudat sa spun asta despre un spatiu. Exista ceva, poate energia locurilor, cu care rezonez intr-un anume fel. Ceva la prima vedere care ma atrage sau respinge. Pot ramane doar cu senzatia asta, pot judeca lumea in functie de ea, dar tare imi place sa ma duc mai adanc, sa ma intalnesc cu viata, calcandu-mi peste preconceptii.

Nu vreau sa vorbesc despre popoare si tari ci despre propriile mele experiente si despre oameni unul cate unul.

Ogoarele cultivate la linie, casele ingrijite, orasele calme, marile de verdeata, drumurile perfect asfaltate dintre campuri, grija pentru hrana sanatoasa si viata activa sunt lucruri definite deja in mintea mea ca fiind pozitive si m-au umplut de incantare. Totusi, ceva-ul ala nedefinit … Cred ca oamenii de-acolo oglindesc o parte a mea care nu-mi place. Severitatea, lipsa de relaxare, efortul. Au puterea sa creeze un mediu spectaculos, dar parca sacrifica prea multe pentru el. Mereu zambetele li se termina intr-o teribila expresie de oboseala. O fi de la prea mult “trebuie”.

Cele cateva zile au fost sub semnul lui “uite-l pe trebuie”. Nu e vorba de Germania sau nemti ci doar de o calatorie interioara.

Iau lucrurile cat de simplu, cat de neutru pot, pornind de la faptul ca nimeni si nimic din jur nu e vinovat de ceea ce simt.

Am lasat in urma o viata unde TREBUIE era scris cu litere mari, iar eu alergam ca un ogar la curse. Obosisem. M-am oprit si am zis “trebuie” sa scot cuvantul asta din vocabular. O vreme am trait cu iluzia ca nu mai e, dar decizia e una si realitatea alta. Cand te lasi incantat de idei nu mai vezi conflictul, il traiesti fara sa-i intelegi cauza si suferi ca prostu’, ceea ce, marturisesc, fac din plin.

Chiar in conditiile vietii mult mai relaxate de acum, “trebuie” lucreaza perfid, subteran, cand uit de mine, erodandu-mi bucuria de a fi.

Poate a venit momentul sa se desfaca inca o coaja. Asa m-am oglindit in cei din jur: eu cea care trebuie sa fac, eu cea care trebuie sa am dreptate, eu cea care trebuie sa decid si pentru altii, eu singura detinatoare a adevarului. Eu dictatorul.

Despre aceasta intalnire si despre multe altele in episodul urmator…

4 thoughts on “EU, DICTATORUL

  1. Draga mea, nu trebuie decat ceea ce vrei tu cu adevarat!
    Ai scris fumos ca’ntotdeauna

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s