SAPTAMANA PATIMILOR

Totul e bine asa cum e, citeam undeva. Da, totul e bine. Daca reusesc sa simt asta cu fiecare fibra nu mai conteaza calea pana la clipa de gratie. Uneori se intampla din senin. Vine o fericire linistita, tacuta, invaluitoare, fara motiv. Alteori, pana la ea trebuie arse niste straturi, iar metodele de ardere pot fi  neconventionale. De fapt, ajunsul la fericire  nu e un scop in sine al actiunii ci mai degraba rezultat al epuizarii la care m-am supus invartindu-ma ca nebuna prin minte, fara sa stiu ce sa fac.

In ultima incercare, am simtit fragilul a tot ce suntem, credem, costruim si traim. M-am speriat. Sperietura asta mi-a tras perdeaua de pe ochi, ca una e sa vorbesti de fragilitate si alta e s-o experimentezi. Vorba filozofului nu-stiu-care “notiunea de caine nu musca”, dar un caine adevarat da.

Muscata de caine, normal ca am facut drama, dar in acelasi timp am reusit sa ma uit la mine. Agitatia imi era exterioara, insa nu straina. Am simtit compasiune pentru ceea ce vedeam, ceea ce e diferit plansului de mila.

Inainte ori ma bagam repede sub carapace, ori fugeam cat colo. Acum am ales sa stau si sa casc ochii bine, ca pamantul asta e, de fapt, mic, n-am unde sa fug, iar sub carapace e intuneric si frig.

Nu va inchipuiti ca eram vreo eroina romantica stand in furtuna cu pieptul inainte si pletele fluturand. Eram pricajita rau, imi batea inima ca a unui animal haituit, dar am zis “faca-se voia ta” si-acolo am stat.

Solutiile vin negresit. Bine e sa nu ne facem nici o idee despre cum ar trebui sa fie pentru ca formele sunt neasteptate. Trebuie doar atentie.

Speriata, negam magia lumii. Chiar i-am scris cuiva intr-un mail. “credeam ca fraiera ca exista vreun iepure in palarie, dar cand am bagat mana nu era nimic inauntru”.

In aceeasi zi primesc un mail de la cu totul alta persoana, care nu stia despre indoiala mea, dar care si-a incheiat scrisoarea cu:

“Multe ghinioane sunt binecuvantari deghizate. Gandeste-te la posibilitatea ca viata este magica … si ca exista un iepure in palarie.

Pe urma in cutia postala ma astepta o carte. Pe prima pagina citesc o poveste:

Un om a gasit un ou de vultur si l-a pus in cuibul unei gaini. Puiul de vultur iese din ou si creste impreuna cu puii de gaina. Toata viata lui, crezandu-se gaina a trait asa, pana a ajuns foarte batran. Intr-o zi vede o pasare superba planand pe cer. Impresionat de maretia pasarii intreaba “Cine e acesta?”

“Vulturul, regele pasarilor. Apartine cerului. Noi apartinem pamantului, noi suntem gaini”

Vulturul a trait si a murit ca o gaina, pentru ca a crezut ca asta este.

Tare m-a izbit. Am capul plin de teorii si e foarte posibil sa traiesc intr-o mare eroare.

Cum zicea bunul Tutea “adevarul vine prin revelatie, nu prin cunoastere”. Sa creez spatiu pentru revelatie atunci, sa ma golesc, sa nu ma mai cred gaina sau orice ma mai cred eu.

Si asa ajung iar la necesitatea linistii de care vorbeam la inceput, pentru ca e starea favorabila revelatiei. Imposibil de atins in conditiile in care ma mancau talpile de nervi si imi venea sa ma trantesc cu fundul de podea.

Eram cu o prietena pe chat. Devenisem artagoasa rau. Escaladam o discutie pana ii spun disperata sa ma lase cu teoriile si sa-mi dea o solutie practica daca are, ca imi vine sa ma tavalesc pe jos de nervi. Ea imi zice salvator “da’ tavaleste-te”. Ok, ma duc, ii raspund si asta am facut, intinzandu-mi inainte covorul de neopren sa nu ma doara spatele. Oameni buni, oricat de ridicola, imatura, sau cum vreti sa-i mai ziceti, tavaleala m-a eliberat. A fost prima oara in viata cand cineva m-a incurajat s-o fac si cand am facu-o fara consecinte.

Copiii au impulsul asta. In suprema lor intelepciune stiu cum sa se echilibreze, dar sunt mereu pedepsiti de adulti.

Bunica si azi imi zice “doamne cat mai erai de rea. Cand nu-ti convenea ceva te duceai si te aruncai in prima balta”. Vedeti? Am crezut mereu ca ceea ce simt natural sa fac nu e in regula, si am aflat acum, la aproape 40 de ani, experimentand, ca e OK, ca dezbracat de conotatii, tavalitul pe jos e o simpla cale de eliberare a tensiunii.

Dupa cele cateva minute petrecute pe podea m-am ridicat renascuta. I-am multumit din inima Deliei ca prin doua cuvinte bine spuse m-a ajutat sa dezleg o taina.

Episodul asta, foarte usor de catalogat in fel si chip a fost modul prin care m-am reconectat la corpul meu. Brusc am devenit constienta, ca pe langa colcaiala si incrancenarea mintii exista o suma de mici discomforturi fizice care contribuie si ele la mentinerea unei permanente iritari de fond.

Asa mi-am dat seama cat de tare amortesc lucrand, cat de incomod mi-e scaunul, cat de stramb spatele, si cat de flescaita centura de muschi abdominali, iar toate astea fac sa-mi paleasca repede voia buna de diminetata.

Ieri am fost la magazin si mi-am luat o uriasa minge de gimnastica, ce inlocuieste acum scaunul cu avantajul ca e mai moale, iar  instabilitatea ei ma ajuta sa stau dreapta, cu abdomenul mai ferm. Apoi poate fi folosita la niste exercitii de o geniala simplitate care inlocuiesc clasicele abdomene(pe care le evitam din cauza felului in care imi fortau coloana). Tot ieri am achizitionat si una bucata coarda, dupa ce acum cateva zile, vazand un tip cum topaia m-a napadit brusc senzatia aia din copilarie, bucuria nemarginita pe care o aveam cand, tinandu-ma de manerele rosii, jumulite ale corzii mele  faceam lumea sa-si piarda sensurile.

Dupa 30 de ani aseara am sarit prima oara coarda!!!!! Cu gafaiturile de rigoare trebuie sa va spun ca fetita inca stie sa se bucure.

Ajustarile astea mici ajuta. Inlaturarea bazaielii de fond lasa loc linistii. Si ea vine, va jur ca vine, lasand poarta deschisa revelatiei.

Saptamana patimilor mele fiind incheiata ma duc sa fac bagajele ca maine imi iau iubitul de mana si zburam la Timea sa ne bucuram impreuna de Inviere in micul ei paradis maramuresean din inima Germaniei.

Sarbatori in lumina si adevar!

8 thoughts on “SAPTAMANA PATIMILOR

  1. Hristos a inviat, Lola! Lumina si bucurie in suflet, curatenie in inima și vise indraznete in minte iti doresc! Nu numai tie, de fapt, si mie si tuturor!

  2. Asteptam parca sa scri o astfel de postare. La mine a fost cam tot la fel saptamana asta. Cred ca in final raspunsul la toate framantarile mele, nu este f departe, s-ar putea chiar sa caut unde nu trebuie. Apropo de povestea cu vulturul, eu sunt o gaina care se crede vultur. In creierul meu imi imaginez ca pot sa ma inalt si eu , ca pot pluti in bataia vantului. Doar uneori realitatea imi da un ghiont si ma trezesc in spatiul meu stramt privind la cer. Si totusi…. cred ca am invatat sa zbor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s