PLOAIA CARE VA VENI…

Ploaia care va veni
Le va potopi pe toate.

Nu anunt nici o apocalipsa. O sa scriu despre teama. Ne e frica de foarte multe. De fapt avem tendinta paguboasa “sa punem raul inainte”. Asta e “intelepciunea” mostenita, care a creat un tipar greu de dizolvat. Ne configuram vietile pe matricea fricii si ne insusim rolul de victima. O vreme cautam vinovati, irosim energie incercand sa dovedim ca oricine altcineva e responsabil pentru ce ni se intampla. Apoi vine un moment cand realizam ca in noi e totul, ca la noi e puterea. E misto, dar pe dedesubt lucreaza indoielile si ceea ce simti cu inima, mintea antrenata intr-un anume fel, vine sa sufoce. Pe urma mai e responsabilitatea. Cand stii ca orice gand, orice cuvant, orice fapta, cladesc nu-ti mai permiti sa zici “lasa ca merge si asa”. E o presiune noua bazata, nu pe realitate, ci pe vechea frica sa n-o dai in bara. Ideea e ca nu trebuie sa devii un elefant in magazinul cu portelanuri, ci sa recunosti, sa scoti la lumina orice framantare, nu s-o dospesti doar pentru ca acum ai o versiune imbunatatita a sinelui.

Frica nu e rea cum nici buna nu e. Natural face parte din kitul nostru de supravietuire, iar in situatii limita poate genera asa niste reactii chimice in corp incat suntem capabili de performante la care nici nu visam. Nenatural e s-o intretinem cu proiectii care ne fac vraiste interiorul. Celulele noastre primesc aceleasi semnale de la creier indiferent daca situatia e reala sau inchipuita. E o nebunie sa ne uzam asa. Nici un motor, oricat de bun ar fi, nu tine prea mult cand merge turat la maxim indiferent daca e nevoie sau nu. Bolile nu sunt blesteme ci doar semnalele inteleptului nostru organism care zice ca nu mai poate.

Ieri m-a prins ploaia si in obisnuitul acestui lucru am gasit un miez adanc, tot despre frica.

Am plecat cu bicicleta. Cand am ajuns la capatul drumului, adica la 10 km de casa, dinspre munte venea furtuna, nori negri si josi navaleau  catre ocean. Se lasase o liniste incordata, pasarile zburau aproape de pamant. Era o tensiune uriasa care se elibereaza, de obicei, printr-o descarcare pe masura. Imi placea starea si ma gandeam ca voi ajunge acasa inainte de potop. Apoi s-a pornit vantul rece care ma facea sa inaintez greu. M-am trezit pedaland ca nebuna manata de spaima”aoleu ma ploua”. Cand ma chinuiam mai tare prima picatura de apa m-a plesnit exact in frunte. De ce naiba fugi? A fost gandul doi, ca numarul unu era despre cautarea rapida a unui adapost.  Picaturile ma atingeau una cate una, mari, puternice, jucause. Fiecare parca dizolva incordarea care ma cuprinsese si nastea in mine o bucurie noua, dorinta sa ma ud pana la piele.

A inceput sa toarne cu galeata. Pedalam normal, simteam cum hainele mi se fac grele. M-am intersectat cu un nene de vreo 70 de ani, si el pe bicicleta. M-a salutat de departe ridicand mana. Fata ii era transfigurata. Nu se mai vedeau ridurile adanci, doar ochii luminosi, zambetul larg. Am chiuit bucurosi. Ceva mai incolo o doamna, cuprinsa de aceeasi euforie a ras odata cu mine. Intre noi nu mai erau conventii, diferente. Ploaia in care avusesem curajul sa ne lasam descoperiti inmuiase bietele noastre masti de carton, lasandu-ne sa ne vedem tineri, liberi, fericiti, puternici.

Nu e ciudat ca umbrelele, desi ne apara, ne fac sa bombanim de sub ele la adresa ploii?

Viata inseamna experienta nu idei. O doare fix in fund de ideile noastre si merge inainte prin lucrurile astea de a caror extrema simplitate si naturalete ne ferim. Plantele stiu sa imbatraneasca cu gratie, pietrele stiu sa taca, vantul sa mangaie, pisicile sa mearga pe sarma, ploaia sa elibereze. Trecem pe langa miezul lucrurilor orbiti de frica, actori in filmele noastre din cap, umbre intr-o lume a umbrelor.

Viata nu e acolo ci in toate lucrurile prin care simti ca Dumnezeu te imbratiseaza.

19 thoughts on “PLOAIA CARE VA VENI…

  1. Dar ce faci cu frica de a pierde persoana in care ti-ai inradacinat toata fiinta?
    Ce faci cu frica de a ramane pustiit cand stii ca odata radacinile smulse,acel pamant devine sterp.
    Ce faci cand sentimentele tale clatina in balanta alaturi de respectul tau de sine si demnitatea ta?
    Ce faci cand nimic nu mai e la fel,si totul se mistuie rand pe rand pana la descompunere?
    Ce sa fac cand o astfel de ploaie ma ameninta si ma invaluie cate putin?
    Unde sa ma ascund,cand dispar grabit?

    • Ai curajul si treci prin toate fricile astea. E singurul mod in care le poti face sa dispara. Atata vreme cat nu le experimentezi direct vor fi monstri care te bantuie. Totul e sa nu te ascunzi. Asta era si ideea a ceea ce am scris. Notiunea de ploaie ma speria, ploaia simtita pe piele a fost eliberare. Multe lucruri sunt exact invers de cum le gandim.
      Curaj!

  2. Doamne cat de frumos ai putut sa imi trezesti amintirea zilelelor cand primeam ploaia cu bucurie, fara frica, ci ma jucam cu ea si ma lasam rasfatata de stropii ei! Si la fel cum spui tu….exista un fir invizibil intre noi femeile….chiar exista. Exact in ziua in care rasaritul m-a prins plangand de frica si dorindu-mi o ploaie care sa stearga aceasta frica, tu ai trait-o si ai povestit-o aici ca sa ma trezesti, sa imi dau seama ca frica mea nu are sens, ca ma ascund in spatele ei, in loc sa ies sa traiesc, sa ma bucur si sa primesc ceea ce viata vrea sa-mi ofere. Multumesc!

  3. Foarte taaare… concluzia finală!
    Asta e totul: îmbrăţişare.
    Mă bucur de tine şi te îmbrăţişez!

  4. ploaia e pentru toti, la fel ca si soarele. As indrazni sa merg mai departe si sa spun ca frica e pentru toti ca si curajul. De cele mai multe ori alegem o varianta!
    multumesc Lola🙂

  5. Superb, mi-a placut mult! Cred ca-i prima oara cand, citind un articol de blog, mi s-a facut “pielea gaina”🙂 Desi te citesc de multa vreme si imi plac toate articolele..

    Mi-a adus aminte de o experienta similara de cand eram in Bucuresti, ma intorceam de la serviciu intr-o zi de vara si tot asa m-a prins o ploaie torentiala intre statia de tramvai si casa. M-am scuturat si eu de frica asta idioata de ploaie si am mers dreapta si fericita prin ploaia calda… Oamenii adapostiti prin scarile de bloc strigau dupa mine ca sunt nebuna..

  6. M-a prins azi de dimineata exact o ploaie din aceea….. Am vazut-o pe geam si am hotarat sa nu imi iau umbrela…. Mi-a udat hainele, pielea si sufletul. M-am trezit insa mai limpede ca niciodata. Stiu ca trebuie sa treci prin furtuna ca sa vezi soarele.

    • “Stiu ca trebuie sa treci prin furtuna ca sa vezi soarele.” Fraza asta citita intr-o suta de carti ramane doar o fraza pe care o putem accepta, intelege, ne putem extazia de idee, dar abia dupa ce ne uda ploaia luam cunostinta de adevarul ei simplu si folositor. Minunato!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s