OAZA

Fugim de cate ori putem. Uneori in lume, alte ori de lume. Nu de oameni, ca oricine ne iese in cale e binevenit, dar de prea multele binefaceri ale civilizatiei da. Doar ale noastre sunt cele cateva ore din noapte, sau timpul furat in zori, cinci minute, si inca cinci a caror trecere e anuntata de alarma telefonului. Pe urma sunt sambetele cu dimineti lenese, hoinareli pe strazile Lisabonei la piata bio din parc, la ciocolaterie sau la vreo cafenea, drumurile cu masina spre destinatii noi, de obicei orasele mici, fermecatoare.

Weekend-ul asta nu planuisem nimic. Vineri noaptea am dansat in Bairro Alto, iar sambata a inceput un pic ametita. Iubitul mi-a zis sa-mi iau haine de schimb ca mergem in Alentejo. E acolo o casuta primitoare, liniste. Am imbarcat copiii, iar dupa amiaza tarziu ne aflam intre nesfarsite campuri verzi si arbori de pluta. Nu e semnal la telefon, nici internet, nici masini multe, iar casele din sat se pot numara pe degetele de la maini. Vremea era calda. Soarele la apus. I-am lasat pe toti sa se joace in curte si am luat-o singura prin padurea de eucalipt. M-am oprit intre copaci. Se auzeau de departe caini latrand, talangile oilor, si zvon de glasuri omenesti. Eram constienta mai mult de tacerea care cuprindea zgomotele.

Intoarsa la drumul de pamant rosu, care iese dupa cativa kilometri in soseaua principala, l-am privit ca pe simbolul vietii mele de calator si am inceput sa-l stabat scrasnind pietrele mici cu talpa ghetelor. Imi auzeam mersul. Tulburam oceanul de liniste si imi venea sa ma intind pe jos, acolo, in mijloc, cu mainile desfacute, incercand sa imbratisez fiinta fantastica, pe spinarea careia vietuiesc.

Facand cale intoarsa mi-am vazut de departe iubitul iesit si el pe drum. Mergeam unul catre altul. Cred ca aveam aceeasi senzatie. Parca timpul si spatiul se dilatasera, parca nu mai ajungeam  sa ne intalnim. Am alergat regasindu-ne, cu respiratiile grabite, intr-o lunga, calda imbratisare. Seara am stat langa foc, am gatit simplu si bun, am baut un pahar de vin. Copiii jucau Monopoly, noi ne uitam la un film. Dumnezeu isi facuse mainile caus sa ne tina acolo, sa ne fie cald si bine.

5 thoughts on “OAZA

  1. Tacere si doar senzatii e tot ce ma incearca de o vreme. Ma simt asemeni tie cum merg pe un drum abia desoperit, masurandu-mi pasii. Astept omul sa vina spre mine ;eu tin bratele deschise in asteptare. Ii simt doar privirea si il simt uneori pasind in urma mea dar intorcandu-ma imi vad doar umbra in praful drumului si pornesc mai departe intr-o cautare linistita vorbind cu mine si cu D-zeu. Nu stiu de ce omul meu vine asa de greu, caci eu am lasat toate semnele acolo, sa stie. L-am intalnit, l-am iubit si apoi s-a lasat pentru o vreme liniste, ca si cum l-ar fi cuprins teama de tot ce traise. M-am trezit ca raman cu mana intinsa ca a regelui Lear, intr-o dureroasa asteptare. Apoi , tot eu mi-am spus ca lucrurile au cursul lor , ca uneori nu depind de noi, si ca nu imi ramane decat sa imi urmez inima si semnele.
    Asa cum spui am simtit si eu ca El ma tine in brate. Atunci inchid ochii si stiu ca sunt pe drumul cel bun.
    Iarta-mi gandurile ce au rabufnit citindu-ti postarea, dar trasmiti pe aceeasi frecventa la care sunt conectata, la care exist.

  2. superb….

    adevarul ca Portugalia este o tara calda si primitoare, in care iti gasesti linistea sufletului si iti pot aduna gandurile.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s