TACERE SI FOC

S-a facut liniste, la propriu. Dupa efervescenta ultimelor zile cand si inauntrul meu si in afara totul se misca spectaculos, de alaltaieri  lumea a incremenit.

Inainte oceanul rostogolea valuri uriase. Aratau ca niste armasari salbatici. Imaginea vibra in mine dandu-mi chef de joaca, idei peste idei veneau navalnic. Dupa ce oamenii s-au ales, dupa ce am prins capatul drumului, simtind ca ceea ce era de implinit acum, am implinit, m-am linistit. In urma cu doua zile, pe la pranz, am incalecat bicicleta sa ma duc  la plaja. Era senin.  Nu se misca nimic, nu era zgomot, nici masini, nici oameni. La mine in cap pace. Auzeam doar lantul bicicletei scartaind, imi simteam muschii gambelor incordati de efort. Dupa ce am trecut prin oras vad de departe oceanul. Calm, stralucind in soare. Langa el, aceeasi tacere. Foarte rar trecea cate-o masina. Pe portiuni mari eram singura intr-o mareata, netulburata lume care vibra usor.

Plaja aproape pustie. M-am intins pe spate privind cerul. Un avion mic, de agrement a inceput sa faca ture pe deasupra. Zbura la joasa altitudine, cu o galagie infernala. Trezea in mine panica veche pe care mi-a dat-o mereu huruiala de masinarie functionanda. Apoi locul s-a umplut de catei, mari si mici lasati liberi care treceau razant pe langa capul meu, se harjoneau si latrau de mama focului. O fi timpul sa plec, mi-am zis, fara sa ma simt gonita. Am luat drumul inapoi. Vantul era in total repaos. Pedalam usor, fara sa intampin rezistenta si o sfarseala moale, buna, parca imi inmuia oasele. Mi se facuse foame. In dreptul locului cu stanci unde am gasit-o pe Veronica, soparla, era un nene cu caruciorul de castane coapte. Mi-am cumparat o punguta si m-am dus pe pietre. Au fost cele mai bune castane din lume. Soarele se ducea spre apus, apa se legana usor, eu eram fericita, dar nu navalnic. Traiam o fericire de pasare zburand lin, de pisica somnoroasa, de piatra pe care o mangaie apa.

Casa ma astepta luminoasa. Dupa amiaza e vremea gloriei ei, lumina cade in asa fel incat totul se lasa vazut ca si cum ar fi pentru prima oara. Am adormit pe canapea somn scurt, odihnitor si m-am trezit la vremea cand e de aprins focul.

Da, de cand stau cuminte mi-am dat seama de un lucru. In orele dintre apusul soarelui  si lasatul noptii de-a binelea, ma ia un urat, un pustiu in care totul isi pierde rostul. Nu-mi place, dar uitasem ce sa fac. Intr-o zi mi-a sunat in cap “la vremea asta se face focul” si am stiut ca e cu adevarat  lucrul ce trebuie implinit.  Mi-a revenit puternic senzatia din copilarie, ca eu cu pustiul de la crepuscul am trait dintotdeauna, bucuria pe care o simteam cand aducea bunica bratul de lemne, emotia mereu mare si vie in fata  flacarilor, trosnetul din soba, anticipand momentele divine cand punea ceaunul pentru mamaliga, cand locul de langa vatra se facea cald,  numai bun de cuibarit. Am trait toate astea.  Cum de-am uitat?

Asa ca am inceput sa aprind focul. O lumanare la fereastra iepurilor, cateva lemne in semineu.

Ghidul meu de calatorie m-a invatat un ritual simplu, simplu, un mic joc. Fetita care am fost il facea oricum, fara sa-l numeasca ritual.

Plimba-ti mainile pe de-asupra flacarii, mi-a spus, joaca-te cum simti apoi lipeste-ti palmele de pantece si spune-i focului sa te ajute ca actiunile tale sa fie juste. Joca-te iar cu el, apoi du-le la piept, in dreptul inimii, si zi-i focului sa-ti dea forta sa iubesti fara conditii. A treia oara, dupa ce te-ai mai jucat un pic, du-ti palmele la frunte si cere-i sa te lase sa vezi limpede, dincolo de aparente.

Poate parea o prostiuta, poate fi o prostiuta daca asta vrei sa vezi, dar eu voiam un prieten cu care sa trec orele cand e greu pe lume, iar focul e un prieten minunat. Acum in loc sa-mi fie teama, am ajuns sa astept cu bucurie  momentul cand ziua se stinge. Imi vine sa fac lucruri cuminti in ceasurile alea: calc, gatesc ceva, sau lucrez, imi astept linistita iubitul. El vine si ma gaseste stralucind. Cred ca de asta iubeste cu pofta, asa cum nu credeam ca se poate iubi.

In dimineata urmatoare alta zi se naste si o incep ca si cum ar fi ziua mea, pentru ca este ziua mea de fapt. Ma trezesc din somn cu emotia ca viata e o cutie plina de tarte proaspete din care abia astept sa musc.

7 thoughts on “TACERE SI FOC

  1. Ce joc frumos, cel cu focul!

    Neavand un semineu, am ajuns sa iubesc f mult perioada Craciunului cand aprindem multe lumanarele in casa si luminite… Pe inserat totul pare ireal de linistit si frumos si chiar astepti intraga zi sa se innopteze, pt bucuria focului.

    Dar unde-i Tam-Tam? Poate mai pui poze si cu el, e asa un dragut!

    • Vezi ca in seara asta e Craciunul daca vrei tu🙂
      Tam Tam sta cu Dan si Vladimir. Avem o poveste de dragoste de la balcon. Cand trec pe sub geamul lor cu bicicleta iese la balcon si ma latra, pe urma se duce si plange la usa de la intrare. Uneori urc uneori nu, dar cand ne vedem e veselie mare. Data viitoare ii fac poze

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s