PORTO

Ploua torential. Nu trebuie sa ma duc nicaieri. Doamne, multumesc! Atatia ani am plecat zilnic pe ploaie, pe ninsoare, pe vreme buna si tot atatia m-am rugat sa-mi fie lasate diminetile in pace, sa fie ale mele, tacute si bogate langa cana de ceai.

Am facut foc in semineu. E primul din anul asta. Simt cu fiecare celula ca m-am nascut sub un semn fierbinte. Traiesc cu adevarat la soare, la caldura si lumina, iar cand e frig, langa soba. Pana e gata ceaiul prajesc doua colturi de paine neagra pe care asez o delicata branza proaspata cu nuci si miere deasupra. Paradis!

Ieri am trait o zi foarte… intensa, dar despre ea alta data, acum ma intorc la Porto, un oras care merita povestit. Daca ar fi sa-l descriu onomatopeic s-ar situa undeva intre brrr… si mmm…Pe cat e de rece in exterior, cu cladirile monumentale, de piatra cenusie  sau acoperite cu faianta, udate de ploi nesfarsite, pe atat de cald si confortabil e in interioarele lui.

Vineri pana dupa-amiaza am fost singura, Claudio a avut intalniri. Pe la zece am plecat de la hotel. Cu o seara inainte ma orientasem cam pe unde pot umbla. Mereu, in locuri noi imi iau puncte de reper. Aveam deja cateva: libraria de la 1800, cofetaria cu cele mai bune croissante, strada pietonala, magazinul cu produse traditionale portugheze, etc. Ploua marunt. Ma durea capul ca nu bausem ceai. M-am oprit in prima cafenea sa ma dreg. Aveam in geanta cartea despre Brancusi. L-am gasit intre paginile deschise la intamplare nelinistit si singur. Langa mine s-a asezat o doamna invarsta. Ne-am zambit. Cand chelnerul i-a adus painea aurie, prajita , stralucind a unt m-a invitat sa gust.  E grozav ca cineva sa imparta cu tine. Nu conteaza ce. A da si a primi fara conditii, face ca dragostea sa umple, macar pentru o clipa, lumea.

Am plecat de-acolo fericita. M-am oprit la librarie. O opera de arta in fiecare detaliu: scara de lemn savant arcuita, panourile sculptate, vitraliile, rafturile cu carti foarte vechi. La etaj o mica ceainarie si spatiu de rasfoit. Cartile parca selectate anume sa nu te induri sa pleci . 

Iar afara, iar ploaie, dar imediat dupa colt un magazin fabulos, cel cu produse traditionale portugheze. Sapunuri in ambalaje ca acum cateva zeci de ani, lavanda, pasta de ras la tub, ulei de masline in cutiute de tabla, accesorii de bucatarie ca ale bunicii si starbunicii, lampi cu petrol, jucarii de lemn, caiete de scoala primara, dar cate nu erau in lumea pastrata asa cum a fost odata, pentru nostalgici si curiosi.

Aveam de gand sa ma duc pe malul raului. Potopul de afara si singura mea pereche de ghete care deveneau din ce in ce mai ude, m-au facut sa intru la cofetarie pentru deliciosul croissant si, de ce nu, pentru inca un ceai fierbinte.

Lumina calda, doamne, domni imbracati ca de duminica, miros de cafea si o vitrina plina ochi cu bunatati.

Scot cartea sa-l intalnesc iar pe bunul meu inavator in ale vietii, scot si carnetul sa mai notez una alta, intre timp vine ceaiul care-mi abureste lentila aparatului de fotografiat. Impart momentul cu iubitul meu trimitandu-i un mesaj sa-i multumesc ca exista si rup apoi, in doua minunea patiseriei, croissantul, foarte diferit ca textura de foietajul frantuzesc. Aluat pufos, galben auriu, usor dulce. De mult n-am mai mancat asa, simtind durerea ascutita pe care ti-o da pofta in incheietura maxilarului. Mi-am spus”te iubesc” cu fiecare inghititura.

Ploaia a stat si am luat-o aiurea printre cladirile vechi. Plutesc. Zborul ma duce drept intr-un magazin cu stofe. Daca va mai amintiti Textilandia de pe Lipscani, firma portugheza cu care am o foarte frumoasa poveste si pe care tare am regretat-o  cand a disparut, ei bine, tocmai peste mama Textilandiei dau. M-am emotionat regasind exact acelasi aranjament al marfurilor, tejgeaua insula din mijlocul magazinului, plina de fermoare si nasturi, tot, tot, asa cum imi era mie drag. Sa mai zica cineva ca globalizarea asta nu ne lucreaza la coarda sensibila.

Cosurile cu resturi de cupoane sunt irezistibile. Nu stiu cat am cotrobait, in orice caz, mult. Imaginatia mea e stimulata de concret, de texturi, de culori. As fi carat acasa intreg magazinul, dar am fost rezonabila plecand de-acolo cu o bucata de stofa gri pe care am vazut-o transformata intr-o fusta aiuristica (incepand de ieri ea exista si  mi-a iesit exact cum voiam, desi nu ma cred culmea priceperii la croitorie), cu un material ecossez din care voi face inimi si stele sa impodobesc casa de Craciun, cu doua tuburi de bumbac numai bune de facut rochii(Claudio mi-a dat o idee geniala in simplitatea ei si o sa va arat ce-a iesit), niste tul, ca nu strica, plus o bucata de tricot cu dungi colorate, care nu are inca o utilitate dar mi-a placut.

Ma intorc la hotel ca ploaia se pornise iar. Am insirat pe pat materialele, m-am bucurat de ele, le-am pus pe mine, le-am sucit, le-am rasucit pana m-a luat oboseala. Ce poate fi mai placut decat somnul de pranz intr-o zi ploioasa, cand adormi cu cartea pe burta sub caldura plapumii?

M-au trezit batai in usa. Era iubitul meu venit de la treburi, cu chef sa iesim prin oras. Calatorie prin cartierul boem. Mici magazine de designer, bacanii bio, ceainarii, cafenele, chiar un mini mall recuperat din uitare si revitalizat de artisti. Cel mai tare m-a impresionat un loc unde se vindeau creatii ale unor designeri chinezi. . Reinterpretari de costume traditionale, forme curate, material cum e inul pe care il ador pentru…sinceritatea lui (nu stiu daca e un adjectiv potrivit pentru o tesatura, dar cand vad in asa imi vine sa-i zic), culori neutre, nergu, gri si accente colorate. Foarte frumos! Intram intr-o cafenea unde miroase a placinta cu mere tocmai rumenindu-se la cuptor. Ploaia batand in geamuri face mai placuta atmosfera. Iti vine sa te cuibaresti cu ceasca de ceai in palme.

Primesc in dar o punguta de jeleuri japoneze cu ghimbir. Vai,  nu stiu cum am uitat  de ele pana acum, ma duc  pana in bucatarie sa iau unul. Am citit ca ghimbirul e foarte bun la vreme de iarna, energizeaza si tine deprimarea departe. Il pun in supe, in ceai, in mancarea indiana.

Dupa colindatul pe strazi, prin seara rece si umeda cinam la aceeasi carciumioara. Patronul ne intampina bucuros, revenirea noastra stergandu-i impresia din prima seara, ca nu ne-ar fi placut mancarea. In dreapta un grup de barbati asiatici. N-am identificat tara din care vin, dar vad bucuria, curiozitatea cu care intampina felurile lor de mancare si pe cele ale vecinilor de la mese, pofta, grija cu care isi impart hrana. Totul e nou si spectaculos pentru ei. Asta e spiritul pe care trebuie sa-l regasim, fericirea din orice pe care o aveam cand eram mici(nu extrem orientali ).

Despre ultima zi la Porto, maine, dar nu uitati sa traiti azi.