BALONUL ALBASTRU AQUAMARIN

Am iesit in dimineata asta, din weekend, ca dintr-un balon colorat, sa zicem unul aquamarin. Putea fi orice culoare, dar asta mi-a venit. Acum tot intr-un balon sunt, unul ceva mai mare, care-l cuprinde pe cel albastriu, al meu, si pe inca multe altele. E galben, stralucitor. La randul lui balonul galben poate o fi cuprins intr-unul rosu, cel rosu intr-unul verde si tot asa… Inventez cate baloane am eu chef, mari sau mici, dar ma intorc la cel din care tocmai ziceam c-am iesit.
Vineri, dragul meu(el imi spune in romaneste cu un accent delicios, draga mea) ma anunta ca are treaba doar pana la pranz si vine acasa repede. Cred ca cel mai pretios dar pe care ni-l putem face unul celuilalt e timpul. Timpul asta s-a arcuit in jurul nostru cuprinzandu-ne ca o colorata bula. In interiorul ei n-am mai stiut cat e ceasul, in ce zi suntem, cum ne cheama, cati ani avem. Asa au trecut doua zile si jumatate. Constat acum, dupa ce a sunat ceasul si vraja s-a rupt, altfel poate treceau ani iar noi habar n-aveam.
N-am avut copiii, n-am avut program sau vreo ambitie culturala. Ne-am lasat sa traim clipa cu ce aduce ea, eliberati de orice obligatie.
Vineri noaptea mi-a aratat locuri in Lisabona. Adevarata poezie a orasului o vad, cu adevarat, abia acum, dupa doi ani si mai bine. Stie sa cotrobaie strazile ca pe un cufar vechi, si scoate de-acolo comori. Am mai spus cat il iubesc pe omul asta, cat iubesc viata ca mi l-a trimis?
Dupa miezul noptii ne-am oprit in Bairro Alto. I-am aratat locurile pe unde ma duceam inainte, i-am facut cunostinta cu Adan, mi-a aratat locurile pe unde mergea el. Pana sa ne intalnim am fost pe planete diferite. Da, trecand de pe o strada pe alta, in Bairro Alto traversezi zone paralele, locuri cu alti oameni, alte obiceiuri, alta stare. Ne-am experimentat lumile cu bucurie si curiozitate. In drum spre masina mi s-a rupt unul dintre slapi si am mers desculta.

Sambata ne-am trezit catre pranz. Ne propusesem o plimbare pe langa ocean avand ca punct terminus pasteleria Garrett unde sa luam micul dejun.

Deja se facuse vremea pranzului si soarele ardea asa de tare ca numai  ideea de a iesi din casa ne facea sa transpiram.
Am pus de ceai, am iesit pe terasa, unde era inca umbra. Vopseam marturiile pentru botez si ascultam povesti despre baietelul pe care l-am vazut intr-o poza

ingalbenita. Ador povestile, ador sa lucrez ascultand. Mainile imi umblau singure, stiind bine ce au de facut, eu eram intr-un timp indepartat, in Angola si acolo era razboi, iar oamenii trebuiau sa fuga din calea lui, sa piarda tot, sa-i doara, sa se desparta, s-o ia de la zero.
Am povestit si eu despre o fetita care a suferit.

La sfarsit, copiii s-au imbratisat, au plans, iar dumnezeu i-a sarutat pe frunte spunandu-le
“drumurile sunt grele si lungi, dar au rost, nimic din toate astea nu e pedeapsa, doar incercare sa va fac adevarati”
Ziua s-a rostogolit mai departe cu iubire si povesti pana s-a facut noapte trimitandu-ne sa dormim.
Duminica ne trebuia miscare.  Melodia zilei.Tot aproape de pranz a inceput dimineata si am iesit in soarele la fel de fierbinte. Rezist la caldura ca o soparla in desert. Iubitul meu e la fel. Am mers agale, mana in mana pana la Garrett.

Locul asta e ceva…Pana acum n-am fost niciodata duminica, dar cu siguranta mai mergem. Spectacolul e total. Inchipuiti-va un décor cat se poate de chic, romantic si interbelic. Pe urma imaginati-va la mese tot cuconetul, nobil, sau nu, dar extrem de elegant, al Estorilului, venit la ceai si prajituri. Am avut noroc sa gasim loc pe terasa, cu umbra, briza si vedere spre oras. Ceai aromat, cheese cake cu fructe de padure, ecler cu cafea, magia dintre noi, emotia de a avea bucuriille astea mici pe care le traim cu liniste si cu sufletul la gura in acelasi timp.
Langa noi s-a asezat un cuplu de englezi la vreo 70 de ani. Mor dupa accentul britanic. Masa lor era aproape lipita de a noastra. Fara sa vrem auzeam ce vorbesc. “Iubito ce ti-ai dori? Simti ca ai bea vin?Pofta buna dragostea mea!” Si multe altele. Rosteau calm si cald. Intre ei lucrurile erau randuite frumos, firesc. Aproape mi-au dat lacrimile. I-am zis iubitului meu ca asa mi-ar placea sa fim peste 30 de ani.
In timp ce noi ii observam, ei faceau acelasi lucru cu noi. Am plecat primii si doamna ne-a intrebat de unde suntem. I-am spus, am mai schimbat cateva vorbe, dar dincolo de vorbe a fost altceva, in ochii nostri, in zambetele noastre…A fost un moment de dragoste, o oglindire reciproca a fiintelor superbe care suntem.
Din strada ne-am mai luat o data ramas bun, facandu-ne cu mana. Claudio a zambit multa vreme dupa si mi-a zis intr-un tarziu “nu credeam ca putem face pe cineva fericit doar pentru ca suntem” “da, iubitul meu, putem, cum sa nu putem”
Ne-am plimbat trei ore pe strazile din Monte Estoril, visand la o casa a noastra, cand mare cand mica, cand alba cand colorata, cand cu o gradina cat palma, cand cu una cat gradina botanica. Ne-am jucat cu imagini dezlagati de dorinte. Fiecare am construit pana acum case adevarate, am ales mobile, pachet, faianta sa se potrivesca, fiecare ne-am straduit pentru vieti ideale si familii perfecte. Ne-am prins ca asa ceva nu exista. Acum mergem pe strazi, radem, ne extaziem in fata unui detaliu, ne imaginam cum ar fi sa…, inventam dupa-amieze pe vreo terasa care ne place, sau seri in fata semineului unei case care sigur are (stim noi, dupa butucii randuiti frumos pe langa zid).
Stam la umbra pe un parapet, facem poze, ne e lene sa plecam mai departe. La intoarcere Cascaisul forfoteste de oameni. Sunt serbarile marii. Tocmai porneste o lunga procesiune cu statui asezate pe paturi de flori, carate de cate patru barbati fiecare, intr-o insiruire stranie, cel putin pentru mine, care nu stiu cine e baietelul mic, cu fes maroniu, de vreo 50 de centimetri urmand Maicii domnului in rand.
Ne e foame. Claudio imi propune o pizza in oras in loc sa mai gatesc acasa. Sicilianul are restaurantul inchis, la Pizza hut dureaza o vesnicie asa ca aterizam la McDonald’s. De obicei mancam foarte ingrijit, dar junk food-ul e din cand in cand o divina destrabalare asa ca ne-am tavalit burtile sleite de atata plimbare prin niste hamburgeri de peste, cu cartofii prajiti aferenti.
Somnul de dupa amiaza a fost rupt din rai.
Am lucrat pana tarziu cu dragul meu in preajma si intre noi era atat de  bine.

10 thoughts on “BALONUL ALBASTRU AQUAMARIN

  1. Lola mea draga, bucurie si iubire simt de fiecare data cand te citesc. mi-e dor tare de tine!
    uite, am ascultat poezia asta a lui Gibran si ti-o dedic cu mare drag:

  2. “drumurile sunt grele si lungi, dar au rost, nimic din toate astea nu e pedeapsa, doar incercare sa va fac adevarati”….

    … am aflat o poveste despre un tata care spunea si el aceleasi vorbe ….

  3. Toate gandurile bune catre tine se indreapta si zi de zi imi doresc sa ajung si eu la acel nivel emotional,la acea stare de spirit pe care o pastrezi in sufletul tau,ca apoi sa o eliberezi suav si lin catre ceilalti dragi tie.
    Lumea ta pare din povesti,de fapt si este o poveste frumoasa,a vietii tale,pentru ca tu ai ales calea aceasta,ai ales sa daruiesti clipe,idei,ganduri,ai ales sa traiesti cu adevarat…
    Iti scriu tie,pentru ca realmente,desi nu ma cunosti si nu te cunosc in real life,simt ca esti o persoana importanta,o fiinta special de frumoasa atat trupeste cat si sufleteste.
    Multa inspiratie in continuare si clipe minunate alaturi de toti cei iubiti.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s